După ce mâncam bătaie, tata, mă ducea la film. De obicei nu prea aveai ce alege şi nimeream totdeauna la vreun fel de comedie ieftină. A dispărut şi îl aştept, continuu, ca şi cum odată şi-odată va apare, ne vom reîntâlni. Altfel. El poate că-mi va spune: “Ce ai mai crescut, bravo!” Nu vom mai merge la film, ne vom povesti. Câte s-au mai întâmplat.
Unul dintre bărbaţii cu care m-am intersectat la un moment dat mi-a adus flori într-o seară după ce îl apostrofasem că a dansat cu o altă femeie la o petrecere dată în lipsa mea. Nu era grav, sigur, dar în fotografiile luate la cheful dansant apărea tot timpul în compania ei, mai înalt decât de obicei, învăluind-o cu aerul demonstrativ pe care-l emana masculinitatea lui robustă, împachetată şi concentrată într-un costum nou, impecabil. Ea era banală, neîngrijită, purtând un chip aproape descompus, blazat şi inofensiv, un uşor freamăt o eleva astfel încât mâna ei pe după gâtul bărbatului meu căpăta o oarecare graţie nesigură, estompată, care îl încuraja pe el. Îşi dusese numărul la bun sfârşit. Un fel de intimitate perversă, fugară se încropea. Nu avea obiceiul să aducă flori. Un buchet de gerbere în culori aprinse, o surpriză galantă şi cochetă. Venise vesel şi entuziast cu buchetul ascuns la spate. (Îi era teamă.) L-am primit şi m-am bucurat de ele, dar s-au ofilit repede. Sunt flori deosebit de perisabile. A trebuit să uit şi să nu mai aduc vorba despre danţul cel trist. Fugise cu gândul de mine, înspre acea escapadă de petrecere cu iz studenţesc. Simţul său exersat ludic era uzat numai în situaţii care nu necesitau planuri îndelung elaborate. Femeia aflată în dezabie sufletesc era o redută uşoară, fix de ce avea el nevoie. Eu eram departe, închipuindu-mi-l altfel. De altfel cea mai frumoasă perioadă a legăturii noastre s-a petrecut la telefon, îndrăgostiţi de închipuirile personale, aşteptând întâlnirea care ne va face ireversibil fericiţi. Ne-am aşteptat câţiva ani. El ca eu să cresc, să devin femeie. Eu ca el să îmbătrânească, să-şi înmoaie spiritul de cuceritor în nostalgia şi în revelaţia cruntă a întrevederilor cu timpul, care devenea un vizitator insuportabil, terifiant. Nu-l iertam niciodată şi nu îi permiteam să se îmbete cu plăcerile efemere şi nesatisfăcătoare ale vârstei. Îi semnalam cu obrăznicie decalajul, seducător la început, iritant de la o vreme. Pentru el eram doar o fetiţă rasfăţată, iresponsabilă, aeriană şi nepăsătoare. Nu mai ştiu de ce m-am lăsat chemată. Eram derutată de tot ce mi se întâmpla. Mi s-a părut puternic. Eram golită de orice sentiment. El venea cu un fel de dragoste în trombă, retorică, o tiradă ameţitoare peste lipsa oricărei emoţii şi oricărei trăiri. Eram inertă. Iar cântecul lui trist, de pasăre care-şi strigă în noapte dorinţa de împerechere, mă făcea să-mi opresc siderată suflarea. (Mi se descoperea altfel.) Dar veleităţile lui de trubadur erau nişte zbateri greoaie, de animal rănit, încercat de spasmele reci dinaintea stingerii.
Ne-am reîntâlnit, eu crescusem, el emana un aer de bărbat preocupat, care nu mai are timp, odată ce am venit, eram un obiectiv îndeplinit, o redută sigură în care acum îşi instalase tabăra. Nu ştia că ne-am reîntâlnit să ne rănim. Definitiv. Spulberându-ne orice proiecţii voalate despre cum ne-am dori să fim, cum ne-am închipuit că suntem, despre cum am spera să devenim alături. Devenisem împreună rigizi, obosiţi, plictisiţi, neinteresanţi, ipocriţi, insalubri. Ne îndreptam spre alte vise, ofensaţi, atârnând instabil la capetele legăturii noastre tulburi, care s-a curmat obscur. Nu a îndrăznit să-mi spună niciodată că renunţă la mine. În absenţa sa, cu amintirea care devenea neclară şi totodată, dacă e posibil, mai intransigentă ca niciodată, redeveneam eu, abandonând fetiţa de ocazie, labilă şi descreierată, atât de vulnerabilă în prezenţa demonstraţiilor lui de forţă, epuizante şi amare. Când se întâlneau, corpurile noastre erau greoaie, tensionate sau dure, se bănuiau doar, dar nu se găseau niciodată. În bâjbâiala aceea, în care el simula siguranţa frapant, eu mă răneam, iar el era un trecător.
Aşteptam în lipsa sau chiar în prezenţa lui pe altcineva. Pe altcineva, pe care îl simţeam în apropiere, care se apropia, de care mă apropiam. Un instinct iraţional şi dureros, stringent mă conducea făcându-mă să cred în această întâlnire ca într-o izbăvire. Credinţa era câteodată lăsată în hibernare molcomă, dulceagă, redându-mă vieţii incerte, care se derula, cel mai adesea, pe dinaintea ochilor mei. Absentă, mă risipeam cotidian, redându-mă mie târziu, seara, în singurătate absolută, când toate erau adormite. Ce era instinct neabătut în toată aşteptarea şi ce rătăcire? Câteodată dispărea acel sentiment al apropierii, mă aflam pierdută, trăind o lipsă de sens, abia reţinută între emisferele neobosite. Sentimentul că va reveni, că ne vom reîntâlni mă făcea să respir şi atunci, după toată aşteptarea şi schismele, vom vorbi, sau poate nu vom vorbi, dar el sigur va spune: “Eşti aşa cum te-am dorit”. Eu nu voi mai spune nimic, după o viaţă în care m-am slujit de cuvinte goale, eronate, care m-au îndepărtat de oameni. Ci doar mă voi lăsa în braţele lui, mă voi preda. Minotaurul va fi stupefiat şi se va spulbera într-o noapte crăpată de un soare incandescent care va absorbi toate negurile şi marasmele lăsând doar linişte lină. În locul lui ar fi putut fi oricine. Întâmplarea face să fie aşa. Nu este o declaraţie. O mărturisire. O confesiune. O confidenţă. O recunoaştere. O definiţie. Locul lui este lângă mine. Tot timpul. Tot timpul va sta în stânga mea, acolo unde anxietatea îmi încleştează braţul. Vorbesc ca singuratatea să nu aibă un ecou înfricoşător. (Vorbele mele nu sunt decât un şuierat uscat.) Gândul că va veni o noapte în care voi îmbrăţişa corpul lui iar, mă emoţionează. Corpul mătăhălos prin care s-a pierdut frumuseţea. Sau s-a acoperit. A alunecat în el demult acoperindu-se cu o piele care nu este a lui E o piele solzoasă şi grea. Şi ochii i s-au pierdut. Gândul că va veni o noapte, un şir lung de nopţi, în care voi acoperi eu tot corpul său, îmi provoacă insomnii. Nopţile se amestecă cu zilele şi timpul se pierde. Aştept să-l găsesc sub aşternut aşteptandu-mă. Cu ochii închişi, neprefăcându-se că doarme, stând cu faţa în jos, respirând alegru, încântător, cu urechile ciulite, zâmbind pudic, nerăbdător, copilăreşte. Ar râde, dar se abţine. Eu mă strecor lângă şi nu fac decât să-l îmbrăţişez. Nu adormim. Nu ne-mpreunăm. Doar respirăm. Abia atingându-ne. Până dimineaţă. Şi noaptea următoare la fel şi tot aşa şi aşa mai departe. Ce bine va fi. Frumuseţea i se va revărsa şi corpul acesta se va topi. Se va fi lăsa în voia mea, îl voi fi păstra la nesfârşit.
Ne-am regăsit. Un subsol luminat rece de neon violet. Sunetul metalic, minimal, zgâriat de difuzoare, făcea să vibreze aerul tulbure, colcăitul fantomatic al oamenilor, lumina acidă care ne topea chipurile, fumul albastru şi izul trecător al vreunui parfum dulceag îmi dădeau o senzatie de vomă. Era acolo, îl simţeam. Mă feream un pic de el, întârziind momentul. Mă urmărea. Stăteam proţăpită într-un picior ca un flamingo absent, fumuriu şi nu făceam nimic. A pornit spre mine. M-a luat în braţe, m-a tras spre el, m-a sărutat. Şi numai o uşoară rezistenţă din partea mea. M-a privit în ochi, căutând ceva, îşi mărea pupilele căutând, căutând. Avea cearcăne şi barba crescută. Nu auzeam nimic. Vorbea mai mult decât de obicei, trăgând de colţurile gurii în forma unui zâmbet, care aluneca într-un rânjet trist, inconştient. Îl iubeam. Nu înţelegeam ce caută, ce vrea. Cu ce îl ajută dragostea mea. De ce nu o vrea şi totuşi o caută. Mă doreşte ca un flamingo trist şi distant, singuratic şi obtuz, în calea lui, a puterii lui, mă doreşte în labirintul lui absurd, acvatic ca pe o baliză care nu se scufundă niciodată şi-şi strecoară intermitent în noaptea grozavă lumina roşiatică, scuturându-şi clopotul gigantic, răsunător – dragostea dureroasă. Se învârtea în jurul meu rânjind. Era beat şi dansa deşucheat, fără vreo grijă aparentă, mă privea când cu coada ochiului, verificând dacă mai sunt acolo. Mă făcea să nu mai pot respira. Era acolo, cu spatele, gândindu-se la mine, sorbind uşor gânditor din băutura amestecată, ochii tulburi se închideau rar, grav între clipiri, în rest nu-i dispărea rânjetul acela de tânăr arogant şi superior. Se transforma într-un animal mare, imprevizibil, cu pilelea neagră şi rece care bătea din copită ameninţător, ochindu-mă. Eram şi nu eram. Îmi luasem zborul, fumuriu, şi planam pe deasupra stângaci ca o pasăre de colivie care a uitat. Memoria bolnavă mă făcea să mă întorc, să mă întorc. Iar el era acolo, tot timpul undeva. Nu mă aştepta. Era acolo încrezător că mă voi întoarce, puternic, făcând semne de neînţeles în praf cu copita, strivind aerul cu răsuflarea.
Este un camion în noapte care-şi ambalează motorul continuu de aproape o oră. Hurducăie şi aud atât de bine piesele cum se lovesc una de alta, aud cureaua încinsă cum icneşte şi fibrele tresar sleite, aud piesele de metal epuizate cum se îmbină la nesfârşit, horcăind cu marginile topite şi parcă răsuflă câteodată şi după un hâc continuă forja. Câinii latră iritaţi şi obosiţi, cu urechile încă ciulite fac pauze scurte, nervoase, după care izbucnesc în lătrături isterice. Prrrrrprprpr!... Clanc clanc clanc!... Hshshs… Maşinile trec iute împrăştiind apa micilor bălţi din gropile de pe şosea. A plouat ieri. Când aşteptam. A plouat. Bătea vântul puternic şi copacii înalţi cu frunziş des din faţa ferestrei trosneau cambrându-se ca nişte dansatoare bătrâne care-şi dezmorţesc oasele după mult timp. Maşinile trec pe stradă tăind aerul tulburat care nu apucă să se recompună şi scot un şuierat de şopârle nocturne cu pielea rece strălucind asiduu sub pătrar. Balconul e încă plin de praf şi de noroi de la ploaie, balustrada a ruginit, e înnorat şi miroase a păcură şi periferie. Rufele mele vor mirosi a noaptea asta crăpată de zgomote, încovoiată de aşteptări încordate şi de absenţa dragostei. Camionul pare îndârjit. Strada e ca un râu vâscos şi repede. Cerul este inexistent. Blocurile par înfipte în întuneric, tăcute ca nişte dune gigantice, printre care râul noctambul îşi face loc gemând. Oamenii s-au topit, au alunecat, au fost înghiţiţi de dune şi dorm până când soarele şi vântul de mâine le va răscoli rămăşiţele. Pare că ne transformăm, că devenim, creştem, ne maturizăm, însă, în realitate, ne împuţinăm, pe zi ce trece, ne scurgem spre un ungher nevăzut, iar ziua de mâine primeşte doar ce a mai rămas din noi.
Noaptea asta e o luptă cu câini, camioane şi maşini, ca unul din jocurile băieţilor de zece ani. Stau pe balcon încercând să descopăr vreo licărire în bezna de afară, orice alt sunet decât cel al violenţei în deşertul ce mă înconjoară. De undeva din stânga se aude un ţiuit ca şi cum ceva e pe cale să explodeze şi murmure joase, grăbite. Telefonul nu a sunat astă seară deloc. Nu am scos o vorbă. Mirosul de păcură se ridică ca un nor lunguieţ, orizontal, ca o eşarfă şi învăluie întreg deşertul. Stau în vârful unei dune şi scrutez depărtările, simt cum mă sufoc, nu văd nimic, nici urmă de viaţă. După noaptea asta mă întreb ce va mai rămâne din mine. Îmi e teamă să nu mor în somn şi să nu mă caute nimeni zile întregi, câinii să urle prin apartamente, iar după ce ultima nevertebrată a luat o ultimă masă sărăcăcioasă, atunci să apară el. Cu o sticlă de vin la subraţ, roşu şi sec. Va fi mulţumit crezând că acestea sunt singurele calităţi pe care trebuie să le aibă un vin pe care să-l bei într-o noapte de dragoste. Eu eu eu ocupând subraţul său, încercuită, să m-adune spre el cu grijă. Ca atunci. El este ultimul bărbat rămas, în tot deşertul acesta este singurul. Cel din urmă din neamul său. Cu ochii săi săraţi, tăcut, prea tăcut, înalt, temător, uşor, retras înspre sine. Stă mult timp plecat, hălăduind pe coclauri. Am impresia uneori că-l aud venind, îi aud paşii când e încă departe. Simt atunci cum mă furnică pielea de bucurie şi mi se înmoaie picioarele. Sunt nerăbdătoare şi încântată. Dar nu vine. Se întoarce, se răzgândeşte. Îi place să se joace ca atunci când avea zece ani. Îi place să se ascundă şi să nu iasă deşi jocul se termină între timp, iar ceilalţi copii îl dau dispărut sau dezertor. Mă îngrijorează. Când se dau ştiri despre accidente rutiere, explozii sau alunecări de teren, când deraiază trenuri, cade grindina, se produc inundaţii, au loc atentate, când se relatează despre crime sau sinucideri, epidemii, despre topirea gheţarilor şi rarefierea stratului de ozon – ies pe balcon şi-l strig de la joacă. Se face că nu mă aude. Îl chem la masă, dar nu ştiu cum se face că mănânc tot timpul singură şi porţia lui rămâne neatinsă sub clopotul de sticlă care trebuie să păstreze caldă mâncarea. Fără desert astă seară. Ies pe balcon şi-l strig. Aud un fel de foşnet, ca de vieţuitoare care se ascunde brusc, pe unde apucă, scrâşnet de gheare pe asfalt, lipăit de labe tiptil apoi fâşâitul aşezării, o respiraţie reţinută, mă simt privită de undeva, cu teamă, oarecum, dar şi uşurarea senzaţiei de siguranţă pe care o dă ascunzătoarea.
Camionul a încetat să-şi mai ambaleze motorul. E momentul din noapte în care nu se mai aude nimic. Am început să uit cum îi sună vocea. Când va reveni va răscoli aerul mărşăluind pe sub balconul meu. Eu înăuntru, cu ochi albi şi degete uscate, voi fi altundeva. Prea târziu. Se face tot mai târziu.
Unul dintre bărbaţii cu care m-am intersectat la un moment dat mi-a adus flori într-o seară după ce îl apostrofasem că a dansat cu o altă femeie la o petrecere dată în lipsa mea. Nu era grav, sigur, dar în fotografiile luate la cheful dansant apărea tot timpul în compania ei, mai înalt decât de obicei, învăluind-o cu aerul demonstrativ pe care-l emana masculinitatea lui robustă, împachetată şi concentrată într-un costum nou, impecabil. Ea era banală, neîngrijită, purtând un chip aproape descompus, blazat şi inofensiv, un uşor freamăt o eleva astfel încât mâna ei pe după gâtul bărbatului meu căpăta o oarecare graţie nesigură, estompată, care îl încuraja pe el. Îşi dusese numărul la bun sfârşit. Un fel de intimitate perversă, fugară se încropea. Nu avea obiceiul să aducă flori. Un buchet de gerbere în culori aprinse, o surpriză galantă şi cochetă. Venise vesel şi entuziast cu buchetul ascuns la spate. (Îi era teamă.) L-am primit şi m-am bucurat de ele, dar s-au ofilit repede. Sunt flori deosebit de perisabile. A trebuit să uit şi să nu mai aduc vorba despre danţul cel trist. Fugise cu gândul de mine, înspre acea escapadă de petrecere cu iz studenţesc. Simţul său exersat ludic era uzat numai în situaţii care nu necesitau planuri îndelung elaborate. Femeia aflată în dezabie sufletesc era o redută uşoară, fix de ce avea el nevoie. Eu eram departe, închipuindu-mi-l altfel. De altfel cea mai frumoasă perioadă a legăturii noastre s-a petrecut la telefon, îndrăgostiţi de închipuirile personale, aşteptând întâlnirea care ne va face ireversibil fericiţi. Ne-am aşteptat câţiva ani. El ca eu să cresc, să devin femeie. Eu ca el să îmbătrânească, să-şi înmoaie spiritul de cuceritor în nostalgia şi în revelaţia cruntă a întrevederilor cu timpul, care devenea un vizitator insuportabil, terifiant. Nu-l iertam niciodată şi nu îi permiteam să se îmbete cu plăcerile efemere şi nesatisfăcătoare ale vârstei. Îi semnalam cu obrăznicie decalajul, seducător la început, iritant de la o vreme. Pentru el eram doar o fetiţă rasfăţată, iresponsabilă, aeriană şi nepăsătoare. Nu mai ştiu de ce m-am lăsat chemată. Eram derutată de tot ce mi se întâmpla. Mi s-a părut puternic. Eram golită de orice sentiment. El venea cu un fel de dragoste în trombă, retorică, o tiradă ameţitoare peste lipsa oricărei emoţii şi oricărei trăiri. Eram inertă. Iar cântecul lui trist, de pasăre care-şi strigă în noapte dorinţa de împerechere, mă făcea să-mi opresc siderată suflarea. (Mi se descoperea altfel.) Dar veleităţile lui de trubadur erau nişte zbateri greoaie, de animal rănit, încercat de spasmele reci dinaintea stingerii.
Ne-am reîntâlnit, eu crescusem, el emana un aer de bărbat preocupat, care nu mai are timp, odată ce am venit, eram un obiectiv îndeplinit, o redută sigură în care acum îşi instalase tabăra. Nu ştia că ne-am reîntâlnit să ne rănim. Definitiv. Spulberându-ne orice proiecţii voalate despre cum ne-am dori să fim, cum ne-am închipuit că suntem, despre cum am spera să devenim alături. Devenisem împreună rigizi, obosiţi, plictisiţi, neinteresanţi, ipocriţi, insalubri. Ne îndreptam spre alte vise, ofensaţi, atârnând instabil la capetele legăturii noastre tulburi, care s-a curmat obscur. Nu a îndrăznit să-mi spună niciodată că renunţă la mine. În absenţa sa, cu amintirea care devenea neclară şi totodată, dacă e posibil, mai intransigentă ca niciodată, redeveneam eu, abandonând fetiţa de ocazie, labilă şi descreierată, atât de vulnerabilă în prezenţa demonstraţiilor lui de forţă, epuizante şi amare. Când se întâlneau, corpurile noastre erau greoaie, tensionate sau dure, se bănuiau doar, dar nu se găseau niciodată. În bâjbâiala aceea, în care el simula siguranţa frapant, eu mă răneam, iar el era un trecător.
Aşteptam în lipsa sau chiar în prezenţa lui pe altcineva. Pe altcineva, pe care îl simţeam în apropiere, care se apropia, de care mă apropiam. Un instinct iraţional şi dureros, stringent mă conducea făcându-mă să cred în această întâlnire ca într-o izbăvire. Credinţa era câteodată lăsată în hibernare molcomă, dulceagă, redându-mă vieţii incerte, care se derula, cel mai adesea, pe dinaintea ochilor mei. Absentă, mă risipeam cotidian, redându-mă mie târziu, seara, în singurătate absolută, când toate erau adormite. Ce era instinct neabătut în toată aşteptarea şi ce rătăcire? Câteodată dispărea acel sentiment al apropierii, mă aflam pierdută, trăind o lipsă de sens, abia reţinută între emisferele neobosite. Sentimentul că va reveni, că ne vom reîntâlni mă făcea să respir şi atunci, după toată aşteptarea şi schismele, vom vorbi, sau poate nu vom vorbi, dar el sigur va spune: “Eşti aşa cum te-am dorit”. Eu nu voi mai spune nimic, după o viaţă în care m-am slujit de cuvinte goale, eronate, care m-au îndepărtat de oameni. Ci doar mă voi lăsa în braţele lui, mă voi preda. Minotaurul va fi stupefiat şi se va spulbera într-o noapte crăpată de un soare incandescent care va absorbi toate negurile şi marasmele lăsând doar linişte lină. În locul lui ar fi putut fi oricine. Întâmplarea face să fie aşa. Nu este o declaraţie. O mărturisire. O confesiune. O confidenţă. O recunoaştere. O definiţie. Locul lui este lângă mine. Tot timpul. Tot timpul va sta în stânga mea, acolo unde anxietatea îmi încleştează braţul. Vorbesc ca singuratatea să nu aibă un ecou înfricoşător. (Vorbele mele nu sunt decât un şuierat uscat.) Gândul că va veni o noapte în care voi îmbrăţişa corpul lui iar, mă emoţionează. Corpul mătăhălos prin care s-a pierdut frumuseţea. Sau s-a acoperit. A alunecat în el demult acoperindu-se cu o piele care nu este a lui E o piele solzoasă şi grea. Şi ochii i s-au pierdut. Gândul că va veni o noapte, un şir lung de nopţi, în care voi acoperi eu tot corpul său, îmi provoacă insomnii. Nopţile se amestecă cu zilele şi timpul se pierde. Aştept să-l găsesc sub aşternut aşteptandu-mă. Cu ochii închişi, neprefăcându-se că doarme, stând cu faţa în jos, respirând alegru, încântător, cu urechile ciulite, zâmbind pudic, nerăbdător, copilăreşte. Ar râde, dar se abţine. Eu mă strecor lângă şi nu fac decât să-l îmbrăţişez. Nu adormim. Nu ne-mpreunăm. Doar respirăm. Abia atingându-ne. Până dimineaţă. Şi noaptea următoare la fel şi tot aşa şi aşa mai departe. Ce bine va fi. Frumuseţea i se va revărsa şi corpul acesta se va topi. Se va fi lăsa în voia mea, îl voi fi păstra la nesfârşit.
Ne-am regăsit. Un subsol luminat rece de neon violet. Sunetul metalic, minimal, zgâriat de difuzoare, făcea să vibreze aerul tulbure, colcăitul fantomatic al oamenilor, lumina acidă care ne topea chipurile, fumul albastru şi izul trecător al vreunui parfum dulceag îmi dădeau o senzatie de vomă. Era acolo, îl simţeam. Mă feream un pic de el, întârziind momentul. Mă urmărea. Stăteam proţăpită într-un picior ca un flamingo absent, fumuriu şi nu făceam nimic. A pornit spre mine. M-a luat în braţe, m-a tras spre el, m-a sărutat. Şi numai o uşoară rezistenţă din partea mea. M-a privit în ochi, căutând ceva, îşi mărea pupilele căutând, căutând. Avea cearcăne şi barba crescută. Nu auzeam nimic. Vorbea mai mult decât de obicei, trăgând de colţurile gurii în forma unui zâmbet, care aluneca într-un rânjet trist, inconştient. Îl iubeam. Nu înţelegeam ce caută, ce vrea. Cu ce îl ajută dragostea mea. De ce nu o vrea şi totuşi o caută. Mă doreşte ca un flamingo trist şi distant, singuratic şi obtuz, în calea lui, a puterii lui, mă doreşte în labirintul lui absurd, acvatic ca pe o baliză care nu se scufundă niciodată şi-şi strecoară intermitent în noaptea grozavă lumina roşiatică, scuturându-şi clopotul gigantic, răsunător – dragostea dureroasă. Se învârtea în jurul meu rânjind. Era beat şi dansa deşucheat, fără vreo grijă aparentă, mă privea când cu coada ochiului, verificând dacă mai sunt acolo. Mă făcea să nu mai pot respira. Era acolo, cu spatele, gândindu-se la mine, sorbind uşor gânditor din băutura amestecată, ochii tulburi se închideau rar, grav între clipiri, în rest nu-i dispărea rânjetul acela de tânăr arogant şi superior. Se transforma într-un animal mare, imprevizibil, cu pilelea neagră şi rece care bătea din copită ameninţător, ochindu-mă. Eram şi nu eram. Îmi luasem zborul, fumuriu, şi planam pe deasupra stângaci ca o pasăre de colivie care a uitat. Memoria bolnavă mă făcea să mă întorc, să mă întorc. Iar el era acolo, tot timpul undeva. Nu mă aştepta. Era acolo încrezător că mă voi întoarce, puternic, făcând semne de neînţeles în praf cu copita, strivind aerul cu răsuflarea.
Este un camion în noapte care-şi ambalează motorul continuu de aproape o oră. Hurducăie şi aud atât de bine piesele cum se lovesc una de alta, aud cureaua încinsă cum icneşte şi fibrele tresar sleite, aud piesele de metal epuizate cum se îmbină la nesfârşit, horcăind cu marginile topite şi parcă răsuflă câteodată şi după un hâc continuă forja. Câinii latră iritaţi şi obosiţi, cu urechile încă ciulite fac pauze scurte, nervoase, după care izbucnesc în lătrături isterice. Prrrrrprprpr!... Clanc clanc clanc!... Hshshs… Maşinile trec iute împrăştiind apa micilor bălţi din gropile de pe şosea. A plouat ieri. Când aşteptam. A plouat. Bătea vântul puternic şi copacii înalţi cu frunziş des din faţa ferestrei trosneau cambrându-se ca nişte dansatoare bătrâne care-şi dezmorţesc oasele după mult timp. Maşinile trec pe stradă tăind aerul tulburat care nu apucă să se recompună şi scot un şuierat de şopârle nocturne cu pielea rece strălucind asiduu sub pătrar. Balconul e încă plin de praf şi de noroi de la ploaie, balustrada a ruginit, e înnorat şi miroase a păcură şi periferie. Rufele mele vor mirosi a noaptea asta crăpată de zgomote, încovoiată de aşteptări încordate şi de absenţa dragostei. Camionul pare îndârjit. Strada e ca un râu vâscos şi repede. Cerul este inexistent. Blocurile par înfipte în întuneric, tăcute ca nişte dune gigantice, printre care râul noctambul îşi face loc gemând. Oamenii s-au topit, au alunecat, au fost înghiţiţi de dune şi dorm până când soarele şi vântul de mâine le va răscoli rămăşiţele. Pare că ne transformăm, că devenim, creştem, ne maturizăm, însă, în realitate, ne împuţinăm, pe zi ce trece, ne scurgem spre un ungher nevăzut, iar ziua de mâine primeşte doar ce a mai rămas din noi.
Noaptea asta e o luptă cu câini, camioane şi maşini, ca unul din jocurile băieţilor de zece ani. Stau pe balcon încercând să descopăr vreo licărire în bezna de afară, orice alt sunet decât cel al violenţei în deşertul ce mă înconjoară. De undeva din stânga se aude un ţiuit ca şi cum ceva e pe cale să explodeze şi murmure joase, grăbite. Telefonul nu a sunat astă seară deloc. Nu am scos o vorbă. Mirosul de păcură se ridică ca un nor lunguieţ, orizontal, ca o eşarfă şi învăluie întreg deşertul. Stau în vârful unei dune şi scrutez depărtările, simt cum mă sufoc, nu văd nimic, nici urmă de viaţă. După noaptea asta mă întreb ce va mai rămâne din mine. Îmi e teamă să nu mor în somn şi să nu mă caute nimeni zile întregi, câinii să urle prin apartamente, iar după ce ultima nevertebrată a luat o ultimă masă sărăcăcioasă, atunci să apară el. Cu o sticlă de vin la subraţ, roşu şi sec. Va fi mulţumit crezând că acestea sunt singurele calităţi pe care trebuie să le aibă un vin pe care să-l bei într-o noapte de dragoste. Eu eu eu ocupând subraţul său, încercuită, să m-adune spre el cu grijă. Ca atunci. El este ultimul bărbat rămas, în tot deşertul acesta este singurul. Cel din urmă din neamul său. Cu ochii săi săraţi, tăcut, prea tăcut, înalt, temător, uşor, retras înspre sine. Stă mult timp plecat, hălăduind pe coclauri. Am impresia uneori că-l aud venind, îi aud paşii când e încă departe. Simt atunci cum mă furnică pielea de bucurie şi mi se înmoaie picioarele. Sunt nerăbdătoare şi încântată. Dar nu vine. Se întoarce, se răzgândeşte. Îi place să se joace ca atunci când avea zece ani. Îi place să se ascundă şi să nu iasă deşi jocul se termină între timp, iar ceilalţi copii îl dau dispărut sau dezertor. Mă îngrijorează. Când se dau ştiri despre accidente rutiere, explozii sau alunecări de teren, când deraiază trenuri, cade grindina, se produc inundaţii, au loc atentate, când se relatează despre crime sau sinucideri, epidemii, despre topirea gheţarilor şi rarefierea stratului de ozon – ies pe balcon şi-l strig de la joacă. Se face că nu mă aude. Îl chem la masă, dar nu ştiu cum se face că mănânc tot timpul singură şi porţia lui rămâne neatinsă sub clopotul de sticlă care trebuie să păstreze caldă mâncarea. Fără desert astă seară. Ies pe balcon şi-l strig. Aud un fel de foşnet, ca de vieţuitoare care se ascunde brusc, pe unde apucă, scrâşnet de gheare pe asfalt, lipăit de labe tiptil apoi fâşâitul aşezării, o respiraţie reţinută, mă simt privită de undeva, cu teamă, oarecum, dar şi uşurarea senzaţiei de siguranţă pe care o dă ascunzătoarea.
Camionul a încetat să-şi mai ambaleze motorul. E momentul din noapte în care nu se mai aude nimic. Am început să uit cum îi sună vocea. Când va reveni va răscoli aerul mărşăluind pe sub balconul meu. Eu înăuntru, cu ochi albi şi degete uscate, voi fi altundeva. Prea târziu. Se face tot mai târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu