I-am cunoscut la petreceri, la restaurante, în tabără, la mare, la teatru, în hoteluri, în cămine de studenţi, la şcoală, în cluburi, la locul de muncă, în urma unor întâmplări ciudate sau descoperiţi printre oameni pe care-i aveam în preajmă de multă vreme. Existenţa se scurge, persoane fără chip mişună într-un mare furnicar, se produc răsturnări de situaţie, suntem striviţi, persecutaţi, absorbiţi, insuflaţi, insinuaţi, îngrămădiţi, apoi zburăm care încotro în întuneric. Au râsul superior, deţin controlul situaţiei. Zidurile vibrează și-mi electrizează părul. Stau înclinată în patul de metal forjat ca o navă în derivă și ochii îmi alunecă pe spate prinzând pleoapele. Mi-i strâng dar râsul lor îmi face patul să salte şi mă scutură, trebuie să mă prind bine de ceva la îndemână. Mă ridic şi bat în calorifer, numai de nu aş mai auzi râsul gros de cerbi tineri. Stau, fumez şi ascult râsul, pe dinăuntru foşnesc ca nişte suluri de hârtie uscată. Au umerii rotunzi şi puternici, când râd li se ridică sprinteni, nepăsători. Iar eu stau undeva desupra aplecată pe marginea patului, cu părul vâlvoi din pricina râsului lor, cu umerii mei alungiţi înspre urechi, capul alunecând înspre claviculă ca un umeraş. Râsul lor zguduie, este bezmetic, le ţâşneşte prin gâtlejurile groase ca nişte păsări de deltă. Când râdea tata mai mult mă speria, râsul lui era un strigăt şi i se dezgoleau dinţii cu strungăreaţa faimoasă, avea dinţi strălucitori, maxilarele se încordau, umerii zvelţi, înalţi săltau mult, zguduind întregul trup, iar dacă mă apropiam şi puneam urechea pe spinarea lui se auzea cineva mergând pe cioburi. Apoi tuşea, îşi dregea glasul şi gura i se mai lungea o vreme într-un zâmbet, dar ochii erau serioşi şi galbeni. Nu se întâmplă des. Dar când râd ceilalţi devine insuportabil, clădirea asta e veche şi se cutremură, mă voi prăbuşi prin plafon, peste ei şi peste râsul lor nestingherit. Văd fisuri periculoase pe unde pătrunde râsul ca un escavator cu cupa imensă, o gură roşie cu două rânduri de dinţi care-şi izbeşte maxilarele violent. Părul meu e sub tensiune şi aruncă scântei, mă întreb cât o să mai ţină, o să-mi explodeze ţeasta şi vor sări pioneze. E mai plin acum râsul, ca o bilă de oţel care izbeşte. Clădirea se clatină, într-un echilibru precar. Înlătur molozul care s-a prăbuşit peste mine şi intru sub duş. Ar fi bine să mai funcţioneze instalaţia. Multi cred că dragostea e ceva ce se poate amâna. Ceva pus deoparte. Orice altceva are întâietate. Nu e ceva ce poate fi luat în serios. Dezideratele puternice, eroice, de a schimba lumea, sunt scopurile supreme. Acestă efemeridă nu are todeauna credit. Marea parte se sacrifică păstrând doar o bucăţică îngălbenită de zahăr pentru marea ceaşcă de cafea tare şi neagră, aburindă, pregătită în fiecare dimineaţă. Dă-mi! dă-mi! dă-mi! Vreau! Vreau! Vreau! Ce hârjoană ciudată, ce alergare desuetă de la unul la altul, chipurile se schimbă ca într-un kaleidoskopic dans de cabaret, prima solistă face un rond du jamb, un salt, plonjează, el o prinde, o înalţă şi o scapă… Ea şi-a rupt ciorapul şi s-a dus la cabină. Îi curge machiajul, masca aceea stridentă. Stă pe scaun şi îşi priveşte faţa uscată de fard, ochii adânci umbriţi de singurătate. El nu va ştii niciodată. Nici nu trebuie. Nu contează. E ceva ce se poate amâna. Dragostea este un prefabricat. O inducţie. Literatură. Am confecţionat-o cel mai adesea. În realitate nu m-a convins nimic, de la beletristică la poveştile cunoscuţilor. Toţi povesteau despre necesităţi, despre dorinţe, despre obsesii şi le băgau în aceiaşi oală încăpătoare care fierbe mereu în clocot cu capacul săltând vesel şi hotărât. Ce este dragostea, prietene? Bărbatul care te aşteaptă şi aţipeşte într-o dimineaţă devreme între aşternuturile pe care le-a schimbat cu o seară în urmă? Bărbatul acesta a adormit uitându-se la televizor şi tu vii spăşită o dată pe lună cu băgăjelul împachetat frumos ca la pension, nu te-a mai aşteptat la gară, e duminică, e devreme şi afară plouă uşor. Taximetristul e foarte amabil şi vorbăreţ. Tu îi laşi un bacşiş mic-burghez şi te simţi bine în generozitatea ta. Ai emoţii dincolo de toate. În casă e cald, acelaşi miros, neschimbat de ani de zile, indiferent de alte schimbări. Necontenit. Un miros pătrunzător, stăruitor, consecvent, obraznic, piperat, care furnică nările. Tu eşti aici dar nu eşti nicăieri. El doarme şi tu te apropii ca într-un vis. Tu eşti de fapt cea care nu există. Tu care simţi aerul cum îţi intră în corp rapid şi-ţi poartă prin sânge mirosul acela. Tu care-ţi simţi muşchii tremurând uşor, îndreptându-te spre locul bineştiut. Locul dragostei. El, adormit pe marginea locului dragostei, adormit pe marginea dragostei, aşteptându-te adormit. Televizorul bâzâie. Fantomele celorlalte se văd ca fire de lumină cenuşie în raza fasciculului mobil al televizorului. Stau zeci de corpuri neînsufleţite maldăr pe pat în partea din stanga sau din dreapta a patului, depinde cum priveşti. Iar el e adormit pe marginea tuturor lucrurilor, aşteptându-te pe tine. Stai în prag pe vârfuri şi priveşti înăuntrul locului. Eşti un soldăţel venit de pe front. Aici mirosul are ceva mai mult din el. Se modifică. E mai cald. Miroase a somn, a foială de pe o parte pe alta, a vise zbuciumate, a strâns în braţe clandestin. Pentru că îl cunoşti. Şi ştii. Mai ales că tu nu exişti. Nu cu adevărat. Se trezeşte. Te priveşte, te caută în memorie, pentru o clipă aproape că nu te-a recunoscut. Ai mai crescut de luna trecută. E singur. Tu nu exişti. Te aşezi pe pat lângă el şi se întoarce pe spate, te cuprinde în braţe, dintr-un soi de reflex, îşi aduce aminte. Eşti tu pentru o clipă. Asta îţi place. Când crezi că te-a recunoscut. E atât de cald. Soldăţelule, scoate-ţi mantaua.
Acum vine femeia. Femeia care va face dragoste cu sau fără voia ei, care se va lăsa strivită căutând plăcerea. Corpul ostenit, mirosind a tren, va geme. Va tremura. Se va arcui. Pentru el. În locul de dragoste. De ce nu ne înţelegem noi doi? Cine cu cine s-a întâlnit de data asta? Pe cine ai trimis în întâmpinare…? Femeia este iubită toată duminica. Fără vorbe. Bărbatul a aşteptat şi el, până în ultimul moment, să vadă cine a venit de data asta. Nu-i păsa. E singur tot timpul. Îi place să stea pe marginea lucrurilor. Sunt alţi doi. Femeia şi el. O va înşela şi de data asta încă un pic. Poate că nu este tot cea de data trecută. Da, ea a mai crescut. “A trecut o lună de când nu ne-am văzut. Poţi să-ţi închipui?” Somnoros. Munceşte mult. Nu are nevoie de asta. De discuţii. Sau aşa ceva. Se preface somnoros. Nu îi spune niciodată nimic. O lasă să se şteargă din memoria lui ca pe-un lucru uzat. Asta este ea. Un lucru uzat. Şi el e altcineva. Are o viaţă pe care ea nu o bănuieşte. Are secrete. Şi le savurează în pânza lui de păianjen personală. Ea oricum nu există cu adevărat. Ea este o fărâmă de dragoste. Adică nimic. Mai puţin decât nimic. Ea nu există. Şi va pleca peste câteva zile tristă şi fericită. Abandonată. Nu va ştii. Bărbatul îşi va ţese înfocat pânza, la nesfârşit, la nesfârşit, din colţul lui întunecat, de pe marginea lucrurilor, forfecând, clămpănind, dormind iepureşte, visând oraşul cum creşte la picioarele lui, visând viitorul strălucitor. În somn îi trosneşte maxilarul şi dinţii scârţâie. Aşa departe, dar negreşit. Restul nu contează. Nimic altceva nu mai contează. În turnul lui de veghe, în armura lui, în viaţa lui ca un fort, în pielea lui de bărbat sigur care ştie totdeauna ce are de făcut. Zăngăne zalele. Femeia se lasă sărutată. El o săruta scurt, cu siguranţă, neîntârziind prea mult. Ea nu se-nfioară. El o desface ca pe-o rodie verde, care crapă scrâşnind crudă. Carnea ei este tanantă şi-i strepezeşte gura. Tu nu faci decât sa aştepţi. Bărbatul acesta nu a iubit niciodată. A deţinut. A abandonat. A cucerit. Era un titlu. Te-ai încoronat cu el. Ai stat la umbra laurilor lui. Era din altă lume. Tu erai alta. Existai într-un fel pe atunci. Înainte să-l întâlneşti. “De ce m-ai părăsit? De ce m-ai tot părăsit? Şi fiecare părăsire a fost tot mai grea. Nu vreau să te urăsc. Dar altfel nu se poate. E necesar. Şi firesc.” Da, el. Tot timpul a fost vorba despre el. Asta a fost ultima lui lovitura. Graţioasă. Nu s-a murdărit pe mâini. “Poate sunt eu acela.” Care te va ucide, îţi spun. Care nu va lăsa nici o urmă din tine, care te va spulbera. Cea care eşti – care nu l-ai iubit niciodată – nu o va ştii. A reuşit să te decimeze. Pe femeia care vine la el, pe care o digeră de fiecare dată cu o mimă nesatisfăcută, nu a cunoscut-o niciodată. Corpul ei nu s-a deschis niciodată, ci l-a primit cu durere. Asta a fost dragostea. Cam aşa. Războaie întregi, asedii. Ultima oară îi sărutai palmele, el se ferea, jenat, spunea că e murdar. Asta era dragostea. Poate că era nevoie de el. De acea durere. De rezistenţa lui tenace. De sentimentele lui reci, abstracte, intangibile. Te-a părăsit. Te-a condus la tren, palid, decis că nu te mai vrea. În nici un fel. Fără preaviz. Pleca fetiţa. Orfana. Iar el o ştergea din memorie în ritmul trenului ce se îndepărta. Era el. Exista. Era acolo. A fost de ajuns. A fost de ajuns. Femeia, soldatul, tranşee, dragoste. Nu există. Tu nu exişti. Nici măcar eu nu exist. Nu mai exist. Oraşul e mort. Durerea e un contrapunct, te deturnează. E o mică păcăleală. Mi-am ros unghiile până în carne, dar el tot nu m-a căutat. Bărbatul nu mai aşteaptă. Nu mai vrea. E mult mai singur. Şi aşa va rămâne. Îşi savurează copios trădarea. Mai sfâşie o bucată din leşul dragostei. Ce hău. Ce întuneric. Femeia e moartă. Demult. Tu… nu exişti. Eu pot continua aşa la nesfârşit.
Totul are sunet de început de toamnă. E mâzgă. Oraşul e dezolant, nu a fost nicicând atât de murdar. E un oraş prăfuit, înglodat. Locuitorii sunt toţi tuberculoşi şi rău mirositori. Plin de gropi, comune bineînţeles, întotdeuna. Agresiuni, grosolănii, fețe imbecile, minţi rătăcite, crize de identitate şi accese de isterie, petreceri obosite şi lipsa generală a oricărui gust. Nici o impresie, nici o expresie, nici un sentiment, nici o dorinţă. Bucuria există în doze ca un drog scump şi greu de produs. Fă rost, fă rost. Pussy și marijuana. Vagabondaj. Sunt un maidanez. Miroase a cadavru pe străzi. De aceea mi-am pierdut mirosul. Mă furişez spre adăpost întotdeauna seara. În curtea interioară o găsesc de fiecare dată pe Neagra, căţeaua aia mică, bătrână şi chioară. Aleargă scurt în întâmpinarea mea şi mă priveşte fix, cu ochiul ei gri, bulbucat. “Ce-i mă, Neagra…? Te bucuri…? Aşa te bucuri tu?” Are spatele tot mâncat de râie. Trec uşor pe lângă uşa înaltă, vişinie cu chenar din aurolac. Se aude trosnind nervos. Proprietara ţopăie afară legănându-şi capul ca un dovleac care stă să crape. Îndrugă horcăind cuvintele dezghiocate de gura ei portocalie. Ochii mici, două seminţe de floarea soarelui, negre şi uleioase, se foiesc încet sub sprâncenele gri în ritmul vorbelor bolborosite gros şi gâfâit. Mă furişez. Urc în fugă scările-n spirală, mă urc spre cămăruţa din acoperiş şi închid uşa mea, a mea, în urma mea, a mea, lăsând dincolo oraşul cu toate intestinele şi cavernele sale. Sunt un firicel. Mă strecor în viaţa mea. Câteva ore înainte de culcare, apoi timpul somnului. La trezire nu mai este sigur. Nu mai este sigur că mă regăsesc. Ce a mai rămas din mine peste noapte. Nu cunosc pe nimeni. Sunt complet izolată. Sunt în surghiun. Vin de undeva, dintr-un loc de care nu-mi aduc aminte. Aud tot timpul porumbeii aici sus. Sunt foarte sensibili, am înţeles. Mi-a spus un văr de la ţară, că trăiesc cel mult un an. Apoi mor. Asta se întâmplă cu porumbeii. Camera e prelungă. N-am adus niciodată bărbaţi. Dimineaţa ascult radio. Seara jazz. Săptămâna viitoare plec într-o călătorie de şase zile. Atunci poate că voi uita. Tot. Asta îmi doresc. Atât. E ciudat. Memoria mea nu mai funcţionează bine deloc. Dar asta nu pot uita. În ultima vreme nu prea mănânc. Uit. Dar îmi place să mă răsfăţ câteodată. Îmi cumpăr mâncare rară. Mă simt ca o burgheză, uitată prin timpul ăsta. Aud tot timpul caleşti sau birje cloncănind pe piatra străzii. Camera mea e lângă casa liftului. Am senzaţia că urc sau cobor de fiecare dată cu el. Şi în fiecare dimineaţă: porumbeii. Totul trozneşte dar îmi place. Nu cunosc pe nimeni în oraşul ăsta. Nu am nici un prieten. Nu mi-am dorit. Sunt doar oameni pe care-i cunosc mai mult sau mai puţin. E bine să fii singur. Simţi mai bine durerea. Asta te face să simţi că exişti. Câteodată. Adesea nu e de ajuns. Mobile, cărţi, haine, vase, obiecte. Mă întreb dacă am nevoie de toate astea. M-aş descotorosi bucuroasă. Mi-aş smulge trupul din toată existenţa asta, dincolo de râs, de oameni, de ură şi prietenia lor, de indiferenţă sau trădare, de poftă, de trupuri sau filosofii la pachet pentru acasă. Nu mai vreau să aud zumzetul ăsta continuu, colcăitul larvar al vieţii urbane, al relaţiilor dintre oameni, al vorbelor trunchiate, al feţelor care se disting în spatele geamurilor maşinilor la semafor, al paşilor chinuiţi ai miilor de cocoşaţi care se strecoară pe străzi. Oraşul înghite hulpav stârvurile ce i se aruncă zilnic. Dragostea de cu seară, lăsată în părăsire pe pervazul ferestrei, ciugulită de păsări. Fiecare-şi croşetează pânza lui, pe marginea lucrurilor. Picură într-una, picură în mine ca într-o clădire cu acoperişul spart. Plouă mărunt, sigur, hotărât în toamna-iarna, iarna-toamna asta cu timp isteric scăpat de la boli nervoase. E un fel de premoniţie sumbră că lumea e un brad de Crăciun în spatele unei vitrine, iar eu sunt un maidanez. Mă gândesc la mine şi la el, dar nu aşa frumos, drăgăstos, ce bine ne va fi când ne vom reîntâlni, ne vom strânge în braţe, cu putere, privindu-ne în ochi apoi, nu, mă gândesc cu groază, simt că mă pierd, nu mai am discernământ, îmi trec prin faţa ochilor numai şiruri de femei brunete, roşcate sau blonde şi prin toate trece el ca un peşte spadă, le îmbrăţişează, le împresoară, le petrece, le pătrunde, ca un ac de cusut, le intră prin pântece, la final totul arată ca o dantelărie greţoasă, umedă, uleioasă. Mă gândesc la minciuna noastră, a mea mai ales, pe care mă chinui s-o rumeg, să o halesc, care e atât de tare de îmi sparge dinţii. Cum stăm noi în paturile noastre, el în al lui personal, bătrân numai de vreo şapte ani, în care au săltat trupurile atâtora, eu într-al meu, de împrumut, din camera citron unde mai demult a murit o bătrână. Mobila, perdelele galben pai, sticla vitrinelor poartă o afumătură şi pe undeva este şi ea. Ploaia picură în marginea de tablă a balconului şi nişte jordele uscate de viţă de vie îmi hârşâie în geam. Mă doare în gât. Mi-a zis că sunt ipohondră şi labilă. Drumul spre oraşul lui din vest m-a uzat, m-a umilit. “Ia un taxi şi vino în oraş la cafenea.” Vocaţia mea de victimă, de tragediană îmi dădea ghes să cobor cărând după mine valiza aceea ghiftuită (nu am simţ practic), cu mânerul spart, prăfuită şi jerpelită de la toate aceste du-te vinouri, să mă urc într-un taxi a cărui banchetă din spate are arcurile rupte, miroase a motorină şi a respiraţia obosită a şoferului, şi să vin ca o mireasă paradită la el, în acel cogâlţ-cogâlţ, plânsă şi nedormită, cu buzele crăpate, şifonată, cu părul în dezordine, cu privirea goală şi să mă înfăţişez în uşa cafenelei, impudică în dezolarea mea. Şi după mersul cu trenul ăla răpănos în care nu e bine să aţipeşti ajung la finalul unui şir iritant de lung de ore să cobor în gara lui. Deşi a fost de acord ca până la urmă să vină, lipsea. De pe peron, din gară, din parcare, din inima mea. Era frig şi am îngheţat în faţa unui chioşc roşu în care câţiva taximetrişti şi şmenari îşi beau supa de expreso în pahare albe de plastic, scuturând pliculeţele de zahăr ca pe nişte cozi cu clopoţei şi privindu-mă circumspect prin geamul cenuşiu ca printr-o lentilă, cu feţe încremenite şi dinţi rânjiţi. Le-auzeam zornăitul monezilor din buzunare şi al cheilor şi şuieratul respiraţiei. A apărut şi el, salvatorul, să o ridice pe micuţa orfană rătăcită la pieptul său, ca pe un pachet uitat la bagaje de mână. Era gătit ca un prinţ şi mirosea bine şi cald. M-am gândit brusc la patul lui şi cum mă voi arunca în el ca într-o plasă după un zbor eşuat la trapez. Mi-a apăsat faţa de fularul negru şi moale petrecut într-un nod franţuzesc şi a pufnit un norişor de parfum fin combinat cu mirosul lui de bărbat bine, de mascul dresat. Apoi a luat valiza, i-am văzut grimasa, mi-am râs în sinea mea. În maşină m-a sărutat. Aveam stomacul strâns şi fesele încordate. Am pornit spre casă. A lui. Căldura urca prin scaun, mi s-a părut perfect, m-a toropit, mi-a înmuiat toată râca şi deznădejdea şi mi-am lăsat corpul s-alunece şi capul să se prăbuşească pe umărul lui. Îl miroseam iar el mă mângâia cu podul palmei. Pietrişul din faţa porţii unde parca de obicei a schelălăit. Terasa părea în paragină. În casă mirosea aşa. M-am dus să mă spăl pe mâini în baie iar acolo m-a prins, nici eu nu mai puteam aştepta, m-a cuprins, m-a ridicat şi m-a purtat deasupra luminii de dimineaţă, a mirosurilor neîmblânzite, a parfumului său igienic şi a mirosurilor de pe mine, amestecate, impure, mi-a desfăcut picioarele reci şi s-a pierdut cu ochii deschişi, pipăind totul meticulos, dăruit. Geamlâcul de la baie s-a trântit de la curent. Am rămas sprijinită de chiuvetă. El a ieşit să ia prosoape curate. M-am întors şi m-am privit. Mi se părea că nu am ochi. M-am retras în dormitor fără să mă spăl. Aşternutul era rece dar păstra mirosul lui de somn. S-a defrişat şi fără sa mă privească, tăcut, s-a aşezat lângă mine cu spatele. Voia să mai aţipească puţin. Pe partea aia. Oblonul tras pe jumătate lăsa câteva firicele de lumină să se strecoare şi să ne coloreze părţi ale trupului. Era bine acum. Trebuia să plece şi mi-era frică, pentru că în lipsa lui trebuia să caut, să cotrobăi. Aşa cum mi-am imaginat, nu a avut grijă nici să-şi piardă urma. Pahare cu urme de ruj şi vin roşu, prezervative folosite în coşul de gunoi, fire de păr lungi roşcate şi brune răspândite prin aşternut. Am vrut doar să ştiu. Apoi să-mi încropesc mai departe minciuna. Necesitatea aceea de supravieţuire. Poate are şi el o minciună proprie. N-ar recunoaşte. E doar o relaţie comodă, aşa fracturată, are vreun rost? Eu - accesoriul lui excentric la viaţa căutat boemă, de snob. Ne vedem rar şi între timp ne croşetăm vieţile cum ştim noi mai bine, departe unul de altul, în singurătatea fiecăruia, personală, mai bună, mai rea, ne uităm între timp, falsele convorbiri telefonice nu fac decât să sublinieze îndepărtarea, iar când ne revedem încercăm să ne luăm de unde ne-am lăsat, să ne redescoperim a mia oară, să ne continuăm, uitând de cuvinte, de gesturi, de întâmplări, când au fost, dacă-au fost. El. Eu nu uit. Nu asta. Sau poate cât nu l-am iubit nu am înregistrat nimic, căci nu mi-a păsat. S-au stins toate vorbele, feţele, atingerile, nopţile, întâlnirile, conversaţiile, privirile, plecările şi revenirile lui de fals cuceritor. A contat todeauna pe farmecul lui, pe dragostea pe care mi-o bănuia. Am contat pe singurătatea mea absolută. Iată-mă din nou în casa lui, am vrut să o luăm de la zero, orice ar însemna asta, căutând prin gunoi, printre filele aşternutului ca o carte frunzărită prea mult, amuşinând, luând urma vreunui picior de altă femeie, precum un detectiv patetic, absurd, lipsit de sens. Sunt nebună, îmi sună în cap. Asta ce-o mai fi? Mă sprijin de marginile chiuvetei şi mă privesc în oglinda pătată de stropi de apă dură extrasă de la adâncime, ce faţă pot să am! Cel mai lipsit de sens chip. Îmi observ defectele, cutele din jurul gurii, cearcănele, ridurile, petele, pistruii, genele împuţinate, sprâncenele pensate stângaci şi ochii, au apărut, ca două caverne pe care îmi vine să-i scot şi să-i arunc în veceu. Îmi vine să sparg oglinda aia înaltă prin care au trecut atâtea alte femei ale căror fantome defilau pe dinaitea mea, un lung şir de umbre înlănţuite. Femei avute şi decuplate. Plec. Las apa să curgă în vană, nişte sare de baie, nu aştept să se umple şi plonjez în apa dură care se revarsă cu violenţă, bolborosind halucinant, uşurându-mă, paralizându-mi gândurile. Inertă, alunec, alunec şi uit. “Tu eşti acasa mea. Mă odihnesc la umbra ta de rege.” A zâmbit, mulţumit, încântat, strălucind, mimând calmul şi modestia. Dar nu te iubesc… Am zâmbit. Plăcerea a fost de partea mea. Apa mă înmoaie şi topeşte flacăra roşie din care se scurge cerneala. Geamlâcul de deasupra căzii e trântit de o suflare de vânt. Mă extrag, mă înfăşor într-un prosop şi mă trântesc în pat, scurm printre aşternuturi, îmi fac culcuş, mă ridic, cobor, trag oblonul, fiecare stinghie împuţinează lumina, faţa mi se întunecă, e frig, podeaua e rece, îmi frământ mâinile sub plapumă, apuc telecomanda încet şi adorm înainte de a apăsa primul buton. Dorm pe partea lui, unde doarme el de obicei. Mi-a îmbătrânit pielea. Am 25 de ani. Când eram mai mică nu mă închipuiam aşa. Nici pe el nu mi-l închipuiam aşa. Mă doare sexul, prin somn simt durerea. A intrat în mine violent, nerăbdător, neaşteptând să-mi las carnea să-l primească. Mă mângâi uşor. Lui îi plac căldura, contracţiile, capătul. Apoi adoarme. Mă ţine aproape, când nu mă simte cotrobăie după mine cu o mână oarbă, apucată. Asta mă bucură. La sfârşitul săptămânii fug înapoi. Spre gara mea. Târâind geamantanul voluminos care mă loveşte peste glezne. Nu mă aşteaptă nimeni. Ştiu. Dar sper să mi se întâmple un episod din “La limita imposibilului”. Ies. Aştept. Iau 71, merg vreo 45 de minute. Mă reobişnuiesc cu vederea, cu mizeria, cu pâcla şi mai ales cu oamenii, de un anumit soi, soi rău. O amestecătură dubioasă, deplorabilă. Intru în locuinţa închiriată, miroase a văruiala nouă, a vopsea ieftină, mi se usucă gâtul, trântesc bagajul în mijlocul camerei mele şi mă aşez pe marginea patului, îmi las braţele şi capul să atârne, privirea se pierde printre motivele covorului roşu şi verde şi aştept. Nu ştiu ce să fac mai departe. Nu ştiu ce caut aici. E sinistru. Sunt o pasageră doar şi nu văd unde să mă opresc. Şi bătrâna aia! Ce frumos e el aşa departe, cu treburile, cu prietenii, cu amantele lui. Cum stau eu în propria mea viaţă ca o valiză burduşită. Suntem vizitatori, ne vizităm unul pe altul sau ne vizităm vieţile, a lui clădită departe de mine, a mea închiriată, împuţinată, ciugulită, o ţigară cu filtrul umezit, lăsată pe marginea scrumierei să ardă. Există şi femei perfecte. Poate ele sunt singurele care există cu adevărat. Au vieţi perfecte, suflete curate, siluete impecabile, au dăruit copii bărbaţilor lor, au sexul ras sau pigulit întocmai cum defineşte perfecţiunea. Poate că nu au mâncat niciodată ştrudel cu mere sau caltaboş de casă. Eu le-am văzut. Nici măcar nu le puteai invidia, atât erau de perfecte. În faţa lor eu intram în descompunere. Îmi enumeram în gând afecţiunile cronice: sinusurile înfundate, ochii lăcrimoşi, oasele şubrede, sângele greoi, pielea pătată, inima stând, plămânii uscaţi, stomacul ulceros, gâtlejul sângerând dimineţile. Scuip acum într-una tot fumul care mi-a ronţăit plămânii transformându-se în materia aia vâscoasă dulceagă de o culoare incertă. După ce tuşeşti şi îţi zgârii pieptul şi scuipi afară flegma aia groasă ai senzaţia că te simţi mai bine. Pentru asta merită să trăieşti. Mă descompuneam sub zâmbetul lor impecabil, surâsul lor cald, senzual, perlat, ameţitor. Existau. Plenare. Levitau. Cu viaţa lor strălucitoare strânsă ca o lesă de gât. Lui i-ar fi plăcut. S-ar fi intimidat la început, ar fi scrâşnit din dinţi, şi-ar fi încleştat maxilarele, mutându-se nervos de pe un picior pe altul, ar fi planat deasupra lor o vreme şi ar fi înhăţat vreuna la întamplare, oricum toate au acelaşi gust, apoi s-ar fi lins pe gheare încet, gânditor. E departe şi nu ascultă. S-a hotărât să nu mă vrea. Nu-l voi mai revedea. E departe, sătul şi indiferent. Nimic altceva nu mai contează.
M-a năpădit mirosul. Cu disperare. A năvălit şi m-a răvăşit. Niște lucruri au prins mirosul lui. E ca și cum aș fi dezgropat un mort. Nu mai ştiam nimic despre el de luni de zile. Nimic. Nu i-am mai auzit vocea. Nu mi-a mai vorbit nimeni. Eram în bucătăria mică din mansardă şi am simţit mirosul lui, acel amestec ameţitor. Era peste tot. şi mă învârteam în jurul meu uitându-mă năucă peste lucruri. Ce mirosea aşa? Mă mişcam şi nu făceam decât să antrenez curenţi de aer care ridicau spre mine firul acela elastic al mirosului. Ce caută mirosul lui în bucătăria mică a mansardei. Nu mai ştiam unde mă aflu pentru un moment. Am crezut că dorm şi că visez. Dorm şi mă aflu învăluită de mirosul său. Casa cu parfumul venit dinspre grădină, cu dimineţile aride ce furnică pielea şi îngheaţă pleoapele, cu freamătul florilor sălbatice venit dinspre câmpuri, al iubirii aşternute ca un covor sub tălpile noastre avide de singurătate, cu dupămiezele trosnind fierbinţi, prăfoase şi serile în care aerul greu ca o ploaie se lasă pe umeri şi ne bagă în case, dar nu înainte de a sorbi stelele, miriade, de a ne înmuia degetele somnoroase în laptele lor negru şi a ne strânge în braţe căutându-ne fericrea, sperând. Mirosul casei lui bătrâne şi încărcate, în mai, spumos şi puternic. Somnul lui mirosind a cerb. Somnul meu ca o vânătoare. Noi doi dormind singuratici, suprasaturaţi, trăindu-ne clipele împreună ca pe sărbători inexistente. Mirosul lui de seară: amestecat, pestriţ, cărând mirosurile oraşului şi ale oamenilor întâlniţi. Credeam că mă aflu încă în patul lui mare, dormind, pe partea dreaptă, unde era locul lui de obicei, învelită bine de el dimineaţă, şi că doar mă trezesc uşor dintr-un vis. El nu este acasă, dar mirosul lui tronează. Îl simt peste tot, îl adulmec şi mă simt bine. Mi-era dor. Mă simt locuită de el. Mă învârtesc prin mica bucătărie, ameţită şi transportată de mirosul acela, neştiind de unde vine. Ferestruica e deschisă, mă ridic pe vârfuri şi privesc turlele oraşului împestriţat de lumini, e şi lună, un zumzet lin, nocturn. Sunt astfel aici, într-o altă viaţă, desprinsă şi prăvălită în abisurile inexistenţei lui. Mirosurile năvălesc de afară, parfumul lui se revarsă. Să fie oare mai aproape un pic? Să se fi dislocat din lumea lui cu dimineţi aride, dupămieze prăfoase şi seri înecate de stele? Ce nostalgie inexorabilă. M-a rupt de sub umărul lui cu totul şi m-a topit între degete. Nici o vorbă în plus. Numai de bine. Ce frumuseţe! Acest adio nedeclarat… “Cât te iubesc! Nu te voi mai revedea. Eşti o nuvelă fermecătoare scrisă bine, uşor previzibilă, pe care am citit-o de mai multe ori şi pe care o aşez acum în raftul rezervat ei, în colecţia preţioasă. Te privesc câteodată cum stai cu coperţile tale albastre, bine păstrate, înghesuită printre celelalte…” Celelalte. Care şi-au lăsat mirosul printre. Colecţionarul le-a adunat, le are pe toate depozitate. Pe piele. Îi aparţin. Îi aparţin. Într-un fel. Nu-l voi auzi, nu-l voi revedea, nu-l voi simţi. O noapte searbădă se lasă peste lumea noastră descompusă. Am fost vreodată ceva? Ne-am pierdut răsfiraţi printre. Ne-am părăsit uşor, unul pe altul, cu teamă şi cu o patimă neobişnuită. În contumacie. Ne iubim cu disperare şi îndârjire, singuratici, muribunzi. Vom trăi doar din unele amintiri sau vise. Atât. Ne-am dislocat – el umăr, eu claviculă spre o absolută nerevedere. Îmi e puţin frică. Doar. Pentru că ne aparţinem încă. Într-un fel. Un somn. Mai bine. Mai bine dorm. Mi-e somn.
Acum vine femeia. Femeia care va face dragoste cu sau fără voia ei, care se va lăsa strivită căutând plăcerea. Corpul ostenit, mirosind a tren, va geme. Va tremura. Se va arcui. Pentru el. În locul de dragoste. De ce nu ne înţelegem noi doi? Cine cu cine s-a întâlnit de data asta? Pe cine ai trimis în întâmpinare…? Femeia este iubită toată duminica. Fără vorbe. Bărbatul a aşteptat şi el, până în ultimul moment, să vadă cine a venit de data asta. Nu-i păsa. E singur tot timpul. Îi place să stea pe marginea lucrurilor. Sunt alţi doi. Femeia şi el. O va înşela şi de data asta încă un pic. Poate că nu este tot cea de data trecută. Da, ea a mai crescut. “A trecut o lună de când nu ne-am văzut. Poţi să-ţi închipui?” Somnoros. Munceşte mult. Nu are nevoie de asta. De discuţii. Sau aşa ceva. Se preface somnoros. Nu îi spune niciodată nimic. O lasă să se şteargă din memoria lui ca pe-un lucru uzat. Asta este ea. Un lucru uzat. Şi el e altcineva. Are o viaţă pe care ea nu o bănuieşte. Are secrete. Şi le savurează în pânza lui de păianjen personală. Ea oricum nu există cu adevărat. Ea este o fărâmă de dragoste. Adică nimic. Mai puţin decât nimic. Ea nu există. Şi va pleca peste câteva zile tristă şi fericită. Abandonată. Nu va ştii. Bărbatul îşi va ţese înfocat pânza, la nesfârşit, la nesfârşit, din colţul lui întunecat, de pe marginea lucrurilor, forfecând, clămpănind, dormind iepureşte, visând oraşul cum creşte la picioarele lui, visând viitorul strălucitor. În somn îi trosneşte maxilarul şi dinţii scârţâie. Aşa departe, dar negreşit. Restul nu contează. Nimic altceva nu mai contează. În turnul lui de veghe, în armura lui, în viaţa lui ca un fort, în pielea lui de bărbat sigur care ştie totdeauna ce are de făcut. Zăngăne zalele. Femeia se lasă sărutată. El o săruta scurt, cu siguranţă, neîntârziind prea mult. Ea nu se-nfioară. El o desface ca pe-o rodie verde, care crapă scrâşnind crudă. Carnea ei este tanantă şi-i strepezeşte gura. Tu nu faci decât sa aştepţi. Bărbatul acesta nu a iubit niciodată. A deţinut. A abandonat. A cucerit. Era un titlu. Te-ai încoronat cu el. Ai stat la umbra laurilor lui. Era din altă lume. Tu erai alta. Existai într-un fel pe atunci. Înainte să-l întâlneşti. “De ce m-ai părăsit? De ce m-ai tot părăsit? Şi fiecare părăsire a fost tot mai grea. Nu vreau să te urăsc. Dar altfel nu se poate. E necesar. Şi firesc.” Da, el. Tot timpul a fost vorba despre el. Asta a fost ultima lui lovitura. Graţioasă. Nu s-a murdărit pe mâini. “Poate sunt eu acela.” Care te va ucide, îţi spun. Care nu va lăsa nici o urmă din tine, care te va spulbera. Cea care eşti – care nu l-ai iubit niciodată – nu o va ştii. A reuşit să te decimeze. Pe femeia care vine la el, pe care o digeră de fiecare dată cu o mimă nesatisfăcută, nu a cunoscut-o niciodată. Corpul ei nu s-a deschis niciodată, ci l-a primit cu durere. Asta a fost dragostea. Cam aşa. Războaie întregi, asedii. Ultima oară îi sărutai palmele, el se ferea, jenat, spunea că e murdar. Asta era dragostea. Poate că era nevoie de el. De acea durere. De rezistenţa lui tenace. De sentimentele lui reci, abstracte, intangibile. Te-a părăsit. Te-a condus la tren, palid, decis că nu te mai vrea. În nici un fel. Fără preaviz. Pleca fetiţa. Orfana. Iar el o ştergea din memorie în ritmul trenului ce se îndepărta. Era el. Exista. Era acolo. A fost de ajuns. A fost de ajuns. Femeia, soldatul, tranşee, dragoste. Nu există. Tu nu exişti. Nici măcar eu nu exist. Nu mai exist. Oraşul e mort. Durerea e un contrapunct, te deturnează. E o mică păcăleală. Mi-am ros unghiile până în carne, dar el tot nu m-a căutat. Bărbatul nu mai aşteaptă. Nu mai vrea. E mult mai singur. Şi aşa va rămâne. Îşi savurează copios trădarea. Mai sfâşie o bucată din leşul dragostei. Ce hău. Ce întuneric. Femeia e moartă. Demult. Tu… nu exişti. Eu pot continua aşa la nesfârşit.
Totul are sunet de început de toamnă. E mâzgă. Oraşul e dezolant, nu a fost nicicând atât de murdar. E un oraş prăfuit, înglodat. Locuitorii sunt toţi tuberculoşi şi rău mirositori. Plin de gropi, comune bineînţeles, întotdeuna. Agresiuni, grosolănii, fețe imbecile, minţi rătăcite, crize de identitate şi accese de isterie, petreceri obosite şi lipsa generală a oricărui gust. Nici o impresie, nici o expresie, nici un sentiment, nici o dorinţă. Bucuria există în doze ca un drog scump şi greu de produs. Fă rost, fă rost. Pussy și marijuana. Vagabondaj. Sunt un maidanez. Miroase a cadavru pe străzi. De aceea mi-am pierdut mirosul. Mă furişez spre adăpost întotdeauna seara. În curtea interioară o găsesc de fiecare dată pe Neagra, căţeaua aia mică, bătrână şi chioară. Aleargă scurt în întâmpinarea mea şi mă priveşte fix, cu ochiul ei gri, bulbucat. “Ce-i mă, Neagra…? Te bucuri…? Aşa te bucuri tu?” Are spatele tot mâncat de râie. Trec uşor pe lângă uşa înaltă, vişinie cu chenar din aurolac. Se aude trosnind nervos. Proprietara ţopăie afară legănându-şi capul ca un dovleac care stă să crape. Îndrugă horcăind cuvintele dezghiocate de gura ei portocalie. Ochii mici, două seminţe de floarea soarelui, negre şi uleioase, se foiesc încet sub sprâncenele gri în ritmul vorbelor bolborosite gros şi gâfâit. Mă furişez. Urc în fugă scările-n spirală, mă urc spre cămăruţa din acoperiş şi închid uşa mea, a mea, în urma mea, a mea, lăsând dincolo oraşul cu toate intestinele şi cavernele sale. Sunt un firicel. Mă strecor în viaţa mea. Câteva ore înainte de culcare, apoi timpul somnului. La trezire nu mai este sigur. Nu mai este sigur că mă regăsesc. Ce a mai rămas din mine peste noapte. Nu cunosc pe nimeni. Sunt complet izolată. Sunt în surghiun. Vin de undeva, dintr-un loc de care nu-mi aduc aminte. Aud tot timpul porumbeii aici sus. Sunt foarte sensibili, am înţeles. Mi-a spus un văr de la ţară, că trăiesc cel mult un an. Apoi mor. Asta se întâmplă cu porumbeii. Camera e prelungă. N-am adus niciodată bărbaţi. Dimineaţa ascult radio. Seara jazz. Săptămâna viitoare plec într-o călătorie de şase zile. Atunci poate că voi uita. Tot. Asta îmi doresc. Atât. E ciudat. Memoria mea nu mai funcţionează bine deloc. Dar asta nu pot uita. În ultima vreme nu prea mănânc. Uit. Dar îmi place să mă răsfăţ câteodată. Îmi cumpăr mâncare rară. Mă simt ca o burgheză, uitată prin timpul ăsta. Aud tot timpul caleşti sau birje cloncănind pe piatra străzii. Camera mea e lângă casa liftului. Am senzaţia că urc sau cobor de fiecare dată cu el. Şi în fiecare dimineaţă: porumbeii. Totul trozneşte dar îmi place. Nu cunosc pe nimeni în oraşul ăsta. Nu am nici un prieten. Nu mi-am dorit. Sunt doar oameni pe care-i cunosc mai mult sau mai puţin. E bine să fii singur. Simţi mai bine durerea. Asta te face să simţi că exişti. Câteodată. Adesea nu e de ajuns. Mobile, cărţi, haine, vase, obiecte. Mă întreb dacă am nevoie de toate astea. M-aş descotorosi bucuroasă. Mi-aş smulge trupul din toată existenţa asta, dincolo de râs, de oameni, de ură şi prietenia lor, de indiferenţă sau trădare, de poftă, de trupuri sau filosofii la pachet pentru acasă. Nu mai vreau să aud zumzetul ăsta continuu, colcăitul larvar al vieţii urbane, al relaţiilor dintre oameni, al vorbelor trunchiate, al feţelor care se disting în spatele geamurilor maşinilor la semafor, al paşilor chinuiţi ai miilor de cocoşaţi care se strecoară pe străzi. Oraşul înghite hulpav stârvurile ce i se aruncă zilnic. Dragostea de cu seară, lăsată în părăsire pe pervazul ferestrei, ciugulită de păsări. Fiecare-şi croşetează pânza lui, pe marginea lucrurilor. Picură într-una, picură în mine ca într-o clădire cu acoperişul spart. Plouă mărunt, sigur, hotărât în toamna-iarna, iarna-toamna asta cu timp isteric scăpat de la boli nervoase. E un fel de premoniţie sumbră că lumea e un brad de Crăciun în spatele unei vitrine, iar eu sunt un maidanez. Mă gândesc la mine şi la el, dar nu aşa frumos, drăgăstos, ce bine ne va fi când ne vom reîntâlni, ne vom strânge în braţe, cu putere, privindu-ne în ochi apoi, nu, mă gândesc cu groază, simt că mă pierd, nu mai am discernământ, îmi trec prin faţa ochilor numai şiruri de femei brunete, roşcate sau blonde şi prin toate trece el ca un peşte spadă, le îmbrăţişează, le împresoară, le petrece, le pătrunde, ca un ac de cusut, le intră prin pântece, la final totul arată ca o dantelărie greţoasă, umedă, uleioasă. Mă gândesc la minciuna noastră, a mea mai ales, pe care mă chinui s-o rumeg, să o halesc, care e atât de tare de îmi sparge dinţii. Cum stăm noi în paturile noastre, el în al lui personal, bătrân numai de vreo şapte ani, în care au săltat trupurile atâtora, eu într-al meu, de împrumut, din camera citron unde mai demult a murit o bătrână. Mobila, perdelele galben pai, sticla vitrinelor poartă o afumătură şi pe undeva este şi ea. Ploaia picură în marginea de tablă a balconului şi nişte jordele uscate de viţă de vie îmi hârşâie în geam. Mă doare în gât. Mi-a zis că sunt ipohondră şi labilă. Drumul spre oraşul lui din vest m-a uzat, m-a umilit. “Ia un taxi şi vino în oraş la cafenea.” Vocaţia mea de victimă, de tragediană îmi dădea ghes să cobor cărând după mine valiza aceea ghiftuită (nu am simţ practic), cu mânerul spart, prăfuită şi jerpelită de la toate aceste du-te vinouri, să mă urc într-un taxi a cărui banchetă din spate are arcurile rupte, miroase a motorină şi a respiraţia obosită a şoferului, şi să vin ca o mireasă paradită la el, în acel cogâlţ-cogâlţ, plânsă şi nedormită, cu buzele crăpate, şifonată, cu părul în dezordine, cu privirea goală şi să mă înfăţişez în uşa cafenelei, impudică în dezolarea mea. Şi după mersul cu trenul ăla răpănos în care nu e bine să aţipeşti ajung la finalul unui şir iritant de lung de ore să cobor în gara lui. Deşi a fost de acord ca până la urmă să vină, lipsea. De pe peron, din gară, din parcare, din inima mea. Era frig şi am îngheţat în faţa unui chioşc roşu în care câţiva taximetrişti şi şmenari îşi beau supa de expreso în pahare albe de plastic, scuturând pliculeţele de zahăr ca pe nişte cozi cu clopoţei şi privindu-mă circumspect prin geamul cenuşiu ca printr-o lentilă, cu feţe încremenite şi dinţi rânjiţi. Le-auzeam zornăitul monezilor din buzunare şi al cheilor şi şuieratul respiraţiei. A apărut şi el, salvatorul, să o ridice pe micuţa orfană rătăcită la pieptul său, ca pe un pachet uitat la bagaje de mână. Era gătit ca un prinţ şi mirosea bine şi cald. M-am gândit brusc la patul lui şi cum mă voi arunca în el ca într-o plasă după un zbor eşuat la trapez. Mi-a apăsat faţa de fularul negru şi moale petrecut într-un nod franţuzesc şi a pufnit un norişor de parfum fin combinat cu mirosul lui de bărbat bine, de mascul dresat. Apoi a luat valiza, i-am văzut grimasa, mi-am râs în sinea mea. În maşină m-a sărutat. Aveam stomacul strâns şi fesele încordate. Am pornit spre casă. A lui. Căldura urca prin scaun, mi s-a părut perfect, m-a toropit, mi-a înmuiat toată râca şi deznădejdea şi mi-am lăsat corpul s-alunece şi capul să se prăbuşească pe umărul lui. Îl miroseam iar el mă mângâia cu podul palmei. Pietrişul din faţa porţii unde parca de obicei a schelălăit. Terasa părea în paragină. În casă mirosea aşa. M-am dus să mă spăl pe mâini în baie iar acolo m-a prins, nici eu nu mai puteam aştepta, m-a cuprins, m-a ridicat şi m-a purtat deasupra luminii de dimineaţă, a mirosurilor neîmblânzite, a parfumului său igienic şi a mirosurilor de pe mine, amestecate, impure, mi-a desfăcut picioarele reci şi s-a pierdut cu ochii deschişi, pipăind totul meticulos, dăruit. Geamlâcul de la baie s-a trântit de la curent. Am rămas sprijinită de chiuvetă. El a ieşit să ia prosoape curate. M-am întors şi m-am privit. Mi se părea că nu am ochi. M-am retras în dormitor fără să mă spăl. Aşternutul era rece dar păstra mirosul lui de somn. S-a defrişat şi fără sa mă privească, tăcut, s-a aşezat lângă mine cu spatele. Voia să mai aţipească puţin. Pe partea aia. Oblonul tras pe jumătate lăsa câteva firicele de lumină să se strecoare şi să ne coloreze părţi ale trupului. Era bine acum. Trebuia să plece şi mi-era frică, pentru că în lipsa lui trebuia să caut, să cotrobăi. Aşa cum mi-am imaginat, nu a avut grijă nici să-şi piardă urma. Pahare cu urme de ruj şi vin roşu, prezervative folosite în coşul de gunoi, fire de păr lungi roşcate şi brune răspândite prin aşternut. Am vrut doar să ştiu. Apoi să-mi încropesc mai departe minciuna. Necesitatea aceea de supravieţuire. Poate are şi el o minciună proprie. N-ar recunoaşte. E doar o relaţie comodă, aşa fracturată, are vreun rost? Eu - accesoriul lui excentric la viaţa căutat boemă, de snob. Ne vedem rar şi între timp ne croşetăm vieţile cum ştim noi mai bine, departe unul de altul, în singurătatea fiecăruia, personală, mai bună, mai rea, ne uităm între timp, falsele convorbiri telefonice nu fac decât să sublinieze îndepărtarea, iar când ne revedem încercăm să ne luăm de unde ne-am lăsat, să ne redescoperim a mia oară, să ne continuăm, uitând de cuvinte, de gesturi, de întâmplări, când au fost, dacă-au fost. El. Eu nu uit. Nu asta. Sau poate cât nu l-am iubit nu am înregistrat nimic, căci nu mi-a păsat. S-au stins toate vorbele, feţele, atingerile, nopţile, întâlnirile, conversaţiile, privirile, plecările şi revenirile lui de fals cuceritor. A contat todeauna pe farmecul lui, pe dragostea pe care mi-o bănuia. Am contat pe singurătatea mea absolută. Iată-mă din nou în casa lui, am vrut să o luăm de la zero, orice ar însemna asta, căutând prin gunoi, printre filele aşternutului ca o carte frunzărită prea mult, amuşinând, luând urma vreunui picior de altă femeie, precum un detectiv patetic, absurd, lipsit de sens. Sunt nebună, îmi sună în cap. Asta ce-o mai fi? Mă sprijin de marginile chiuvetei şi mă privesc în oglinda pătată de stropi de apă dură extrasă de la adâncime, ce faţă pot să am! Cel mai lipsit de sens chip. Îmi observ defectele, cutele din jurul gurii, cearcănele, ridurile, petele, pistruii, genele împuţinate, sprâncenele pensate stângaci şi ochii, au apărut, ca două caverne pe care îmi vine să-i scot şi să-i arunc în veceu. Îmi vine să sparg oglinda aia înaltă prin care au trecut atâtea alte femei ale căror fantome defilau pe dinaitea mea, un lung şir de umbre înlănţuite. Femei avute şi decuplate. Plec. Las apa să curgă în vană, nişte sare de baie, nu aştept să se umple şi plonjez în apa dură care se revarsă cu violenţă, bolborosind halucinant, uşurându-mă, paralizându-mi gândurile. Inertă, alunec, alunec şi uit. “Tu eşti acasa mea. Mă odihnesc la umbra ta de rege.” A zâmbit, mulţumit, încântat, strălucind, mimând calmul şi modestia. Dar nu te iubesc… Am zâmbit. Plăcerea a fost de partea mea. Apa mă înmoaie şi topeşte flacăra roşie din care se scurge cerneala. Geamlâcul de deasupra căzii e trântit de o suflare de vânt. Mă extrag, mă înfăşor într-un prosop şi mă trântesc în pat, scurm printre aşternuturi, îmi fac culcuş, mă ridic, cobor, trag oblonul, fiecare stinghie împuţinează lumina, faţa mi se întunecă, e frig, podeaua e rece, îmi frământ mâinile sub plapumă, apuc telecomanda încet şi adorm înainte de a apăsa primul buton. Dorm pe partea lui, unde doarme el de obicei. Mi-a îmbătrânit pielea. Am 25 de ani. Când eram mai mică nu mă închipuiam aşa. Nici pe el nu mi-l închipuiam aşa. Mă doare sexul, prin somn simt durerea. A intrat în mine violent, nerăbdător, neaşteptând să-mi las carnea să-l primească. Mă mângâi uşor. Lui îi plac căldura, contracţiile, capătul. Apoi adoarme. Mă ţine aproape, când nu mă simte cotrobăie după mine cu o mână oarbă, apucată. Asta mă bucură. La sfârşitul săptămânii fug înapoi. Spre gara mea. Târâind geamantanul voluminos care mă loveşte peste glezne. Nu mă aşteaptă nimeni. Ştiu. Dar sper să mi se întâmple un episod din “La limita imposibilului”. Ies. Aştept. Iau 71, merg vreo 45 de minute. Mă reobişnuiesc cu vederea, cu mizeria, cu pâcla şi mai ales cu oamenii, de un anumit soi, soi rău. O amestecătură dubioasă, deplorabilă. Intru în locuinţa închiriată, miroase a văruiala nouă, a vopsea ieftină, mi se usucă gâtul, trântesc bagajul în mijlocul camerei mele şi mă aşez pe marginea patului, îmi las braţele şi capul să atârne, privirea se pierde printre motivele covorului roşu şi verde şi aştept. Nu ştiu ce să fac mai departe. Nu ştiu ce caut aici. E sinistru. Sunt o pasageră doar şi nu văd unde să mă opresc. Şi bătrâna aia! Ce frumos e el aşa departe, cu treburile, cu prietenii, cu amantele lui. Cum stau eu în propria mea viaţă ca o valiză burduşită. Suntem vizitatori, ne vizităm unul pe altul sau ne vizităm vieţile, a lui clădită departe de mine, a mea închiriată, împuţinată, ciugulită, o ţigară cu filtrul umezit, lăsată pe marginea scrumierei să ardă. Există şi femei perfecte. Poate ele sunt singurele care există cu adevărat. Au vieţi perfecte, suflete curate, siluete impecabile, au dăruit copii bărbaţilor lor, au sexul ras sau pigulit întocmai cum defineşte perfecţiunea. Poate că nu au mâncat niciodată ştrudel cu mere sau caltaboş de casă. Eu le-am văzut. Nici măcar nu le puteai invidia, atât erau de perfecte. În faţa lor eu intram în descompunere. Îmi enumeram în gând afecţiunile cronice: sinusurile înfundate, ochii lăcrimoşi, oasele şubrede, sângele greoi, pielea pătată, inima stând, plămânii uscaţi, stomacul ulceros, gâtlejul sângerând dimineţile. Scuip acum într-una tot fumul care mi-a ronţăit plămânii transformându-se în materia aia vâscoasă dulceagă de o culoare incertă. După ce tuşeşti şi îţi zgârii pieptul şi scuipi afară flegma aia groasă ai senzaţia că te simţi mai bine. Pentru asta merită să trăieşti. Mă descompuneam sub zâmbetul lor impecabil, surâsul lor cald, senzual, perlat, ameţitor. Existau. Plenare. Levitau. Cu viaţa lor strălucitoare strânsă ca o lesă de gât. Lui i-ar fi plăcut. S-ar fi intimidat la început, ar fi scrâşnit din dinţi, şi-ar fi încleştat maxilarele, mutându-se nervos de pe un picior pe altul, ar fi planat deasupra lor o vreme şi ar fi înhăţat vreuna la întamplare, oricum toate au acelaşi gust, apoi s-ar fi lins pe gheare încet, gânditor. E departe şi nu ascultă. S-a hotărât să nu mă vrea. Nu-l voi mai revedea. E departe, sătul şi indiferent. Nimic altceva nu mai contează.
M-a năpădit mirosul. Cu disperare. A năvălit şi m-a răvăşit. Niște lucruri au prins mirosul lui. E ca și cum aș fi dezgropat un mort. Nu mai ştiam nimic despre el de luni de zile. Nimic. Nu i-am mai auzit vocea. Nu mi-a mai vorbit nimeni. Eram în bucătăria mică din mansardă şi am simţit mirosul lui, acel amestec ameţitor. Era peste tot. şi mă învârteam în jurul meu uitându-mă năucă peste lucruri. Ce mirosea aşa? Mă mişcam şi nu făceam decât să antrenez curenţi de aer care ridicau spre mine firul acela elastic al mirosului. Ce caută mirosul lui în bucătăria mică a mansardei. Nu mai ştiam unde mă aflu pentru un moment. Am crezut că dorm şi că visez. Dorm şi mă aflu învăluită de mirosul său. Casa cu parfumul venit dinspre grădină, cu dimineţile aride ce furnică pielea şi îngheaţă pleoapele, cu freamătul florilor sălbatice venit dinspre câmpuri, al iubirii aşternute ca un covor sub tălpile noastre avide de singurătate, cu dupămiezele trosnind fierbinţi, prăfoase şi serile în care aerul greu ca o ploaie se lasă pe umeri şi ne bagă în case, dar nu înainte de a sorbi stelele, miriade, de a ne înmuia degetele somnoroase în laptele lor negru şi a ne strânge în braţe căutându-ne fericrea, sperând. Mirosul casei lui bătrâne şi încărcate, în mai, spumos şi puternic. Somnul lui mirosind a cerb. Somnul meu ca o vânătoare. Noi doi dormind singuratici, suprasaturaţi, trăindu-ne clipele împreună ca pe sărbători inexistente. Mirosul lui de seară: amestecat, pestriţ, cărând mirosurile oraşului şi ale oamenilor întâlniţi. Credeam că mă aflu încă în patul lui mare, dormind, pe partea dreaptă, unde era locul lui de obicei, învelită bine de el dimineaţă, şi că doar mă trezesc uşor dintr-un vis. El nu este acasă, dar mirosul lui tronează. Îl simt peste tot, îl adulmec şi mă simt bine. Mi-era dor. Mă simt locuită de el. Mă învârtesc prin mica bucătărie, ameţită şi transportată de mirosul acela, neştiind de unde vine. Ferestruica e deschisă, mă ridic pe vârfuri şi privesc turlele oraşului împestriţat de lumini, e şi lună, un zumzet lin, nocturn. Sunt astfel aici, într-o altă viaţă, desprinsă şi prăvălită în abisurile inexistenţei lui. Mirosurile năvălesc de afară, parfumul lui se revarsă. Să fie oare mai aproape un pic? Să se fi dislocat din lumea lui cu dimineţi aride, dupămieze prăfoase şi seri înecate de stele? Ce nostalgie inexorabilă. M-a rupt de sub umărul lui cu totul şi m-a topit între degete. Nici o vorbă în plus. Numai de bine. Ce frumuseţe! Acest adio nedeclarat… “Cât te iubesc! Nu te voi mai revedea. Eşti o nuvelă fermecătoare scrisă bine, uşor previzibilă, pe care am citit-o de mai multe ori şi pe care o aşez acum în raftul rezervat ei, în colecţia preţioasă. Te privesc câteodată cum stai cu coperţile tale albastre, bine păstrate, înghesuită printre celelalte…” Celelalte. Care şi-au lăsat mirosul printre. Colecţionarul le-a adunat, le are pe toate depozitate. Pe piele. Îi aparţin. Îi aparţin. Într-un fel. Nu-l voi auzi, nu-l voi revedea, nu-l voi simţi. O noapte searbădă se lasă peste lumea noastră descompusă. Am fost vreodată ceva? Ne-am pierdut răsfiraţi printre. Ne-am părăsit uşor, unul pe altul, cu teamă şi cu o patimă neobişnuită. În contumacie. Ne iubim cu disperare şi îndârjire, singuratici, muribunzi. Vom trăi doar din unele amintiri sau vise. Atât. Ne-am dislocat – el umăr, eu claviculă spre o absolută nerevedere. Îmi e puţin frică. Doar. Pentru că ne aparţinem încă. Într-un fel. Un somn. Mai bine. Mai bine dorm. Mi-e somn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu