MINOTAURUL

După ce mâncam bătaie, tata, mă ducea la film. De obicei nu prea aveai ce alege şi nimeream totdeauna la vreun fel de comedie ieftină. A dispărut şi îl aştept, continuu, ca şi cum odată şi-odată va apare, ne vom reîntâlni. Altfel. El poate că-mi va spune: “Ce ai mai crescut, bravo!” Nu vom mai merge la film, ne vom povesti. Câte s-au mai întâmplat.
Unul dintre bărbaţii cu care m-am intersectat la un moment dat mi-a adus flori într-o seară după ce îl apostrofasem că a dansat cu o altă femeie la o petrecere dată în lipsa mea. Nu era grav, sigur, dar în fotografiile luate la cheful dansant apărea tot timpul în compania ei, mai înalt decât de obicei, învăluind-o cu aerul demonstrativ pe care-l emana masculinitatea lui robustă, împachetată şi concentrată într-un costum nou, impecabil. Ea era banală, neîngrijită, purtând un chip aproape descompus, blazat şi inofensiv, un uşor freamăt o eleva astfel încât mâna ei pe după gâtul bărbatului meu căpăta o oarecare graţie nesigură, estompată, care îl încuraja pe el. Îşi dusese numărul la bun sfârşit. Un fel de intimitate perversă, fugară se încropea. Nu avea obiceiul să aducă flori. Un buchet de gerbere în culori aprinse, o surpriză galantă şi cochetă. Venise vesel şi entuziast cu buchetul ascuns la spate. (Îi era teamă.) L-am primit şi m-am bucurat de ele, dar s-au ofilit repede. Sunt flori deosebit de perisabile. A trebuit să uit şi să nu mai aduc vorba despre danţul cel trist. Fugise cu gândul de mine, înspre acea escapadă de petrecere cu iz studenţesc. Simţul său exersat ludic era uzat numai în situaţii care nu necesitau planuri îndelung elaborate. Femeia aflată în dezabie sufletesc era o redută uşoară, fix de ce avea el nevoie. Eu eram departe, închipuindu-mi-l altfel. De altfel cea mai frumoasă perioadă a legăturii noastre s-a petrecut la telefon, îndrăgostiţi de închipuirile personale, aşteptând întâlnirea care ne va face ireversibil fericiţi. Ne-am aşteptat câţiva ani. El ca eu să cresc, să devin femeie. Eu ca el să îmbătrânească, să-şi înmoaie spiritul de cuceritor în nostalgia şi în revelaţia cruntă a întrevederilor cu timpul, care devenea un vizitator insuportabil, terifiant. Nu-l iertam niciodată şi nu îi permiteam să se îmbete cu plăcerile efemere şi nesatisfăcătoare ale vârstei. Îi semnalam cu obrăznicie decalajul, seducător la început, iritant de la o vreme. Pentru el eram doar o fetiţă rasfăţată, iresponsabilă, aeriană şi nepăsătoare. Nu mai ştiu de ce m-am lăsat chemată. Eram derutată de tot ce mi se întâmpla. Mi s-a părut puternic. Eram golită de orice sentiment. El venea cu un fel de dragoste în trombă, retorică, o tiradă ameţitoare peste lipsa oricărei emoţii şi oricărei trăiri. Eram inertă. Iar cântecul lui trist, de pasăre care-şi strigă în noapte dorinţa de împerechere, mă făcea să-mi opresc siderată suflarea. (Mi se descoperea altfel.) Dar veleităţile lui de trubadur erau nişte zbateri greoaie, de animal rănit, încercat de spasmele reci dinaintea stingerii.
Ne-am reîntâlnit, eu crescusem, el emana un aer de bărbat preocupat, care nu mai are timp, odată ce am venit, eram un obiectiv îndeplinit, o redută sigură în care acum îşi instalase tabăra. Nu ştia că ne-am reîntâlnit să ne rănim. Definitiv. Spulberându-ne orice proiecţii voalate despre cum ne-am dori să fim, cum ne-am închipuit că suntem, despre cum am spera să devenim alături. Devenisem împreună rigizi, obosiţi, plictisiţi, neinteresanţi, ipocriţi, insalubri. Ne îndreptam spre alte vise, ofensaţi, atârnând instabil la capetele legăturii noastre tulburi, care s-a curmat obscur. Nu a îndrăznit să-mi spună niciodată că renunţă la mine. În absenţa sa, cu amintirea care devenea neclară şi totodată, dacă e posibil, mai intransigentă ca niciodată, redeveneam eu, abandonând fetiţa de ocazie, labilă şi descreierată, atât de vulnerabilă în prezenţa demonstraţiilor lui de forţă, epuizante şi amare. Când se întâlneau, corpurile noastre erau greoaie, tensionate sau dure, se bănuiau doar, dar nu se găseau niciodată. În bâjbâiala aceea, în care el simula siguranţa frapant, eu mă răneam, iar el era un trecător.
Aşteptam în lipsa sau chiar în prezenţa lui pe altcineva. Pe altcineva, pe care îl simţeam în apropiere, care se apropia, de care mă apropiam. Un instinct iraţional şi dureros, stringent mă conducea făcându-mă să cred în această întâlnire ca într-o izbăvire. Credinţa era câteodată lăsată în hibernare molcomă, dulceagă, redându-mă vieţii incerte, care se derula, cel mai adesea, pe dinaintea ochilor mei. Absentă, mă risipeam cotidian, redându-mă mie târziu, seara, în singurătate absolută, când toate erau adormite. Ce era instinct neabătut în toată aşteptarea şi ce rătăcire? Câteodată dispărea acel sentiment al apropierii, mă aflam pierdută, trăind o lipsă de sens, abia reţinută între emisferele neobosite. Sentimentul că va reveni, că ne vom reîntâlni mă făcea să respir şi atunci, după toată aşteptarea şi schismele, vom vorbi, sau poate nu vom vorbi, dar el sigur va spune: “Eşti aşa cum te-am dorit”. Eu nu voi mai spune nimic, după o viaţă în care m-am slujit de cuvinte goale, eronate, care m-au îndepărtat de oameni. Ci doar mă voi lăsa în braţele lui, mă voi preda. Minotaurul va fi stupefiat şi se va spulbera într-o noapte crăpată de un soare incandescent care va absorbi toate negurile şi marasmele lăsând doar linişte lină. În locul lui ar fi putut fi oricine. Întâmplarea face să fie aşa. Nu este o declaraţie. O mărturisire. O confesiune. O confidenţă. O recunoaştere. O definiţie. Locul lui este lângă mine. Tot timpul. Tot timpul va sta în stânga mea, acolo unde anxietatea îmi încleştează braţul. Vorbesc ca singuratatea să nu aibă un ecou înfricoşător. (Vorbele mele nu sunt decât un şuierat uscat.) Gândul că va veni o noapte în care voi îmbrăţişa corpul lui iar, mă emoţionează. Corpul mătăhălos prin care s-a pierdut frumuseţea. Sau s-a acoperit. A alunecat în el demult acoperindu-se cu o piele care nu este a lui E o piele solzoasă şi grea. Şi ochii i s-au pierdut. Gândul că va veni o noapte, un şir lung de nopţi, în care voi acoperi eu tot corpul său, îmi provoacă insomnii. Nopţile se amestecă cu zilele şi timpul se pierde. Aştept să-l găsesc sub aşternut aşteptandu-mă. Cu ochii închişi, neprefăcându-se că doarme, stând cu faţa în jos, respirând alegru, încântător, cu urechile ciulite, zâmbind pudic, nerăbdător, copilăreşte. Ar râde, dar se abţine. Eu mă strecor lângă şi nu fac decât să-l îmbrăţişez. Nu adormim. Nu ne-mpreunăm. Doar respirăm. Abia atingându-ne. Până dimineaţă. Şi noaptea următoare la fel şi tot aşa şi aşa mai departe. Ce bine va fi. Frumuseţea i se va revărsa şi corpul acesta se va topi. Se va fi lăsa în voia mea, îl voi fi păstra la nesfârşit.



Ne-am regăsit. Un subsol luminat rece de neon violet. Sunetul metalic, minimal, zgâriat de difuzoare, făcea să vibreze aerul tulbure, colcăitul fantomatic al oamenilor, lumina acidă care ne topea chipurile, fumul albastru şi izul trecător al vreunui parfum dulceag îmi dădeau o senzatie de vomă. Era acolo, îl simţeam. Mă feream un pic de el, întârziind momentul. Mă urmărea. Stăteam proţăpită într-un picior ca un flamingo absent, fumuriu şi nu făceam nimic. A pornit spre mine. M-a luat în braţe, m-a tras spre el, m-a sărutat. Şi numai o uşoară rezistenţă din partea mea. M-a privit în ochi, căutând ceva, îşi mărea pupilele căutând, căutând. Avea cearcăne şi barba crescută. Nu auzeam nimic. Vorbea mai mult decât de obicei, trăgând de colţurile gurii în forma unui zâmbet, care aluneca într-un rânjet trist, inconştient. Îl iubeam. Nu înţelegeam ce caută, ce vrea. Cu ce îl ajută dragostea mea. De ce nu o vrea şi totuşi o caută. Mă doreşte ca un flamingo trist şi distant, singuratic şi obtuz, în calea lui, a puterii lui, mă doreşte în labirintul lui absurd, acvatic ca pe o baliză care nu se scufundă niciodată şi-şi strecoară intermitent în noaptea grozavă lumina roşiatică, scuturându-şi clopotul gigantic, răsunător – dragostea dureroasă. Se învârtea în jurul meu rânjind. Era beat şi dansa deşucheat, fără vreo grijă aparentă, mă privea când cu coada ochiului, verificând dacă mai sunt acolo. Mă făcea să nu mai pot respira. Era acolo, cu spatele, gândindu-se la mine, sorbind uşor gânditor din băutura amestecată, ochii tulburi se închideau rar, grav între clipiri, în rest nu-i dispărea rânjetul acela de tânăr arogant şi superior. Se transforma într-un animal mare, imprevizibil, cu pilelea neagră şi rece care bătea din copită ameninţător, ochindu-mă. Eram şi nu eram. Îmi luasem zborul, fumuriu, şi planam pe deasupra stângaci ca o pasăre de colivie care a uitat. Memoria bolnavă mă făcea să mă întorc, să mă întorc. Iar el era acolo, tot timpul undeva. Nu mă aştepta. Era acolo încrezător că mă voi întoarce, puternic, făcând semne de neînţeles în praf cu copita, strivind aerul cu răsuflarea.
Este un camion în noapte care-şi ambalează motorul continuu de aproape o oră. Hurducăie şi aud atât de bine piesele cum se lovesc una de alta, aud cureaua încinsă cum icneşte şi fibrele tresar sleite, aud piesele de metal epuizate cum se îmbină la nesfârşit, horcăind cu marginile topite şi parcă răsuflă câteodată şi după un hâc continuă forja. Câinii latră iritaţi şi obosiţi, cu urechile încă ciulite fac pauze scurte, nervoase, după care izbucnesc în lătrături isterice. Prrrrrprprpr!... Clanc clanc clanc!... Hshshs… Maşinile trec iute împrăştiind apa micilor bălţi din gropile de pe şosea. A plouat ieri. Când aşteptam. A plouat. Bătea vântul puternic şi copacii înalţi cu frunziş des din faţa ferestrei trosneau cambrându-se ca nişte dansatoare bătrâne care-şi dezmorţesc oasele după mult timp. Maşinile trec pe stradă tăind aerul tulburat care nu apucă să se recompună şi scot un şuierat de şopârle nocturne cu pielea rece strălucind asiduu sub pătrar. Balconul e încă plin de praf şi de noroi de la ploaie, balustrada a ruginit, e înnorat şi miroase a păcură şi periferie. Rufele mele vor mirosi a noaptea asta crăpată de zgomote, încovoiată de aşteptări încordate şi de absenţa dragostei. Camionul pare îndârjit. Strada e ca un râu vâscos şi repede. Cerul este inexistent. Blocurile par înfipte în întuneric, tăcute ca nişte dune gigantice, printre care râul noctambul îşi face loc gemând. Oamenii s-au topit, au alunecat, au fost înghiţiţi de dune şi dorm până când soarele şi vântul de mâine le va răscoli rămăşiţele. Pare că ne transformăm, că devenim, creştem, ne maturizăm, însă, în realitate, ne împuţinăm, pe zi ce trece, ne scurgem spre un ungher nevăzut, iar ziua de mâine primeşte doar ce a mai rămas din noi.
Noaptea asta e o luptă cu câini, camioane şi maşini, ca unul din jocurile băieţilor de zece ani. Stau pe balcon încercând să descopăr vreo licărire în bezna de afară, orice alt sunet decât cel al violenţei în deşertul ce mă înconjoară. De undeva din stânga se aude un ţiuit ca şi cum ceva e pe cale să explodeze şi murmure joase, grăbite. Telefonul nu a sunat astă seară deloc. Nu am scos o vorbă. Mirosul de păcură se ridică ca un nor lunguieţ, orizontal, ca o eşarfă şi învăluie întreg deşertul. Stau în vârful unei dune şi scrutez depărtările, simt cum mă sufoc, nu văd nimic, nici urmă de viaţă. După noaptea asta mă întreb ce va mai rămâne din mine. Îmi e teamă să nu mor în somn şi să nu mă caute nimeni zile întregi, câinii să urle prin apartamente, iar după ce ultima nevertebrată a luat o ultimă masă sărăcăcioasă, atunci să apară el. Cu o sticlă de vin la subraţ, roşu şi sec. Va fi mulţumit crezând că acestea sunt singurele calităţi pe care trebuie să le aibă un vin pe care să-l bei într-o noapte de dragoste. Eu eu eu ocupând subraţul său, încercuită, să m-adune spre el cu grijă. Ca atunci. El este ultimul bărbat rămas, în tot deşertul acesta este singurul. Cel din urmă din neamul său. Cu ochii săi săraţi, tăcut, prea tăcut, înalt, temător, uşor, retras înspre sine. Stă mult timp plecat, hălăduind pe coclauri. Am impresia uneori că-l aud venind, îi aud paşii când e încă departe. Simt atunci cum mă furnică pielea de bucurie şi mi se înmoaie picioarele. Sunt nerăbdătoare şi încântată. Dar nu vine. Se întoarce, se răzgândeşte. Îi place să se joace ca atunci când avea zece ani. Îi place să se ascundă şi să nu iasă deşi jocul se termină între timp, iar ceilalţi copii îl dau dispărut sau dezertor. Mă îngrijorează. Când se dau ştiri despre accidente rutiere, explozii sau alunecări de teren, când deraiază trenuri, cade grindina, se produc inundaţii, au loc atentate, când se relatează despre crime sau sinucideri, epidemii, despre topirea gheţarilor şi rarefierea stratului de ozon – ies pe balcon şi-l strig de la joacă. Se face că nu mă aude. Îl chem la masă, dar nu ştiu cum se face că mănânc tot timpul singură şi porţia lui rămâne neatinsă sub clopotul de sticlă care trebuie să păstreze caldă mâncarea. Fără desert astă seară. Ies pe balcon şi-l strig. Aud un fel de foşnet, ca de vieţuitoare care se ascunde brusc, pe unde apucă, scrâşnet de gheare pe asfalt, lipăit de labe tiptil apoi fâşâitul aşezării, o respiraţie reţinută, mă simt privită de undeva, cu teamă, oarecum, dar şi uşurarea senzaţiei de siguranţă pe care o dă ascunzătoarea.
Camionul a încetat să-şi mai ambaleze motorul. E momentul din noapte în care nu se mai aude nimic. Am început să uit cum îi sună vocea. Când va reveni va răscoli aerul mărşăluind pe sub balconul meu. Eu înăuntru, cu ochi albi şi degete uscate, voi fi altundeva. Prea târziu. Se face tot mai târziu.

MI-E SOMN

I-am cunoscut la petreceri, la restaurante, în tabără, la mare, la teatru, în hoteluri, în cămine de studenţi, la şcoală, în cluburi, la locul de muncă, în urma unor întâmplări ciudate sau descoperiţi printre oameni pe care-i aveam în preajmă de multă vreme. Existenţa se scurge, persoane fără chip mişună într-un mare furnicar, se produc răsturnări de situaţie, suntem striviţi, persecutaţi, absorbiţi, insuflaţi, insinuaţi, îngrămădiţi, apoi zburăm care încotro în întuneric. Au râsul superior, deţin controlul situaţiei. Zidurile vibrează și-mi electrizează părul. Stau înclinată în patul de metal forjat ca o navă în derivă și ochii îmi alunecă pe spate prinzând pleoapele. Mi-i strâng dar râsul lor îmi face patul să salte şi mă scutură, trebuie să mă prind bine de ceva la îndemână. Mă ridic şi bat în calorifer, numai de nu aş mai auzi râsul gros de cerbi tineri. Stau, fumez şi ascult râsul, pe dinăuntru foşnesc ca nişte suluri de hârtie uscată. Au umerii rotunzi şi puternici, când râd li se ridică sprinteni, nepăsători. Iar eu stau undeva desupra aplecată pe marginea patului, cu părul vâlvoi din pricina râsului lor, cu umerii mei alungiţi înspre urechi, capul alunecând înspre claviculă ca un umeraş. Râsul lor zguduie, este bezmetic, le ţâşneşte prin gâtlejurile groase ca nişte păsări de deltă. Când râdea tata mai mult mă speria, râsul lui era un strigăt şi i se dezgoleau dinţii cu strungăreaţa faimoasă, avea dinţi strălucitori, maxilarele se încordau, umerii zvelţi, înalţi săltau mult, zguduind întregul trup, iar dacă mă apropiam şi puneam urechea pe spinarea lui se auzea cineva mergând pe cioburi. Apoi tuşea, îşi dregea glasul şi gura i se mai lungea o vreme într-un zâmbet, dar ochii erau serioşi şi galbeni. Nu se întâmplă des. Dar când râd ceilalţi devine insuportabil, clădirea asta e veche şi se cutremură, mă voi prăbuşi prin plafon, peste ei şi peste râsul lor nestingherit. Văd fisuri periculoase pe unde pătrunde râsul ca un escavator cu cupa imensă, o gură roşie cu două rânduri de dinţi care-şi izbeşte maxilarele violent. Părul meu e sub tensiune şi aruncă scântei, mă întreb cât o să mai ţină, o să-mi explodeze ţeasta şi vor sări pioneze. E mai plin acum râsul, ca o bilă de oţel care izbeşte. Clădirea se clatină, într-un echilibru precar. Înlătur molozul care s-a prăbuşit peste mine şi intru sub duş. Ar fi bine să mai funcţioneze instalaţia. Multi cred că dragostea e ceva ce se poate amâna. Ceva pus deoparte. Orice altceva are întâietate. Nu e ceva ce poate fi luat în serios. Dezideratele puternice, eroice, de a schimba lumea, sunt scopurile supreme. Acestă efemeridă nu are todeauna credit. Marea parte se sacrifică păstrând doar o bucăţică îngălbenită de zahăr pentru marea ceaşcă de cafea tare şi neagră, aburindă, pregătită în fiecare dimineaţă. Dă-mi! dă-mi! dă-mi! Vreau! Vreau! Vreau! Ce hârjoană ciudată, ce alergare desuetă de la unul la altul, chipurile se schimbă ca într-un kaleidoskopic dans de cabaret, prima solistă face un rond du jamb, un salt, plonjează, el o prinde, o înalţă şi o scapă… Ea şi-a rupt ciorapul şi s-a dus la cabină. Îi curge machiajul, masca aceea stridentă. Stă pe scaun şi îşi priveşte faţa uscată de fard, ochii adânci umbriţi de singurătate. El nu va ştii niciodată. Nici nu trebuie. Nu contează. E ceva ce se poate amâna. Dragostea este un prefabricat. O inducţie. Literatură. Am confecţionat-o cel mai adesea. În realitate nu m-a convins nimic, de la beletristică la poveştile cunoscuţilor. Toţi povesteau despre necesităţi, despre dorinţe, despre obsesii şi le băgau în aceiaşi oală încăpătoare care fierbe mereu în clocot cu capacul săltând vesel şi hotărât. Ce este dragostea, prietene? Bărbatul care te aşteaptă şi aţipeşte într-o dimineaţă devreme între aşternuturile pe care le-a schimbat cu o seară în urmă? Bărbatul acesta a adormit uitându-se la televizor şi tu vii spăşită o dată pe lună cu băgăjelul împachetat frumos ca la pension, nu te-a mai aşteptat la gară, e duminică, e devreme şi afară plouă uşor. Taximetristul e foarte amabil şi vorbăreţ. Tu îi laşi un bacşiş mic-burghez şi te simţi bine în generozitatea ta. Ai emoţii dincolo de toate. În casă e cald, acelaşi miros, neschimbat de ani de zile, indiferent de alte schimbări. Necontenit. Un miros pătrunzător, stăruitor, consecvent, obraznic, piperat, care furnică nările. Tu eşti aici dar nu eşti nicăieri. El doarme şi tu te apropii ca într-un vis. Tu eşti de fapt cea care nu există. Tu care simţi aerul cum îţi intră în corp rapid şi-ţi poartă prin sânge mirosul acela. Tu care-ţi simţi muşchii tremurând uşor, îndreptându-te spre locul bineştiut. Locul dragostei. El, adormit pe marginea locului dragostei, adormit pe marginea dragostei, aşteptându-te adormit. Televizorul bâzâie. Fantomele celorlalte se văd ca fire de lumină cenuşie în raza fasciculului mobil al televizorului. Stau zeci de corpuri neînsufleţite maldăr pe pat în partea din stanga sau din dreapta a patului, depinde cum priveşti. Iar el e adormit pe marginea tuturor lucrurilor, aşteptându-te pe tine. Stai în prag pe vârfuri şi priveşti înăuntrul locului. Eşti un soldăţel venit de pe front. Aici mirosul are ceva mai mult din el. Se modifică. E mai cald. Miroase a somn, a foială de pe o parte pe alta, a vise zbuciumate, a strâns în braţe clandestin. Pentru că îl cunoşti. Şi ştii. Mai ales că tu nu exişti. Nu cu adevărat. Se trezeşte. Te priveşte, te caută în memorie, pentru o clipă aproape că nu te-a recunoscut. Ai mai crescut de luna trecută. E singur. Tu nu exişti. Te aşezi pe pat lângă el şi se întoarce pe spate, te cuprinde în braţe, dintr-un soi de reflex, îşi aduce aminte. Eşti tu pentru o clipă. Asta îţi place. Când crezi că te-a recunoscut. E atât de cald. Soldăţelule, scoate-ţi mantaua.
Acum vine femeia. Femeia care va face dragoste cu sau fără voia ei, care se va lăsa strivită căutând plăcerea. Corpul ostenit, mirosind a tren, va geme. Va tremura. Se va arcui. Pentru el. În locul de dragoste. De ce nu ne înţelegem noi doi? Cine cu cine s-a întâlnit de data asta? Pe cine ai trimis în întâmpinare…? Femeia este iubită toată duminica. Fără vorbe. Bărbatul a aşteptat şi el, până în ultimul moment, să vadă cine a venit de data asta. Nu-i păsa. E singur tot timpul. Îi place să stea pe marginea lucrurilor. Sunt alţi doi. Femeia şi el. O va înşela şi de data asta încă un pic. Poate că nu este tot cea de data trecută. Da, ea a mai crescut. “A trecut o lună de când nu ne-am văzut. Poţi să-ţi închipui?” Somnoros. Munceşte mult. Nu are nevoie de asta. De discuţii. Sau aşa ceva. Se preface somnoros. Nu îi spune niciodată nimic. O lasă să se şteargă din memoria lui ca pe-un lucru uzat. Asta este ea. Un lucru uzat. Şi el e altcineva. Are o viaţă pe care ea nu o bănuieşte. Are secrete. Şi le savurează în pânza lui de păianjen personală. Ea oricum nu există cu adevărat. Ea este o fărâmă de dragoste. Adică nimic. Mai puţin decât nimic. Ea nu există. Şi va pleca peste câteva zile tristă şi fericită. Abandonată. Nu va ştii. Bărbatul îşi va ţese înfocat pânza, la nesfârşit, la nesfârşit, din colţul lui întunecat, de pe marginea lucrurilor, forfecând, clămpănind, dormind iepureşte, visând oraşul cum creşte la picioarele lui, visând viitorul strălucitor. În somn îi trosneşte maxilarul şi dinţii scârţâie. Aşa departe, dar negreşit. Restul nu contează. Nimic altceva nu mai contează. În turnul lui de veghe, în armura lui, în viaţa lui ca un fort, în pielea lui de bărbat sigur care ştie totdeauna ce are de făcut. Zăngăne zalele. Femeia se lasă sărutată. El o săruta scurt, cu siguranţă, neîntârziind prea mult. Ea nu se-nfioară. El o desface ca pe-o rodie verde, care crapă scrâşnind crudă. Carnea ei este tanantă şi-i strepezeşte gura. Tu nu faci decât sa aştepţi. Bărbatul acesta nu a iubit niciodată. A deţinut. A abandonat. A cucerit. Era un titlu. Te-ai încoronat cu el. Ai stat la umbra laurilor lui. Era din altă lume. Tu erai alta. Existai într-un fel pe atunci. Înainte să-l întâlneşti. “De ce m-ai părăsit? De ce m-ai tot părăsit? Şi fiecare părăsire a fost tot mai grea. Nu vreau să te urăsc. Dar altfel nu se poate. E necesar. Şi firesc.” Da, el. Tot timpul a fost vorba despre el. Asta a fost ultima lui lovitura. Graţioasă. Nu s-a murdărit pe mâini. “Poate sunt eu acela.” Care te va ucide, îţi spun. Care nu va lăsa nici o urmă din tine, care te va spulbera. Cea care eşti – care nu l-ai iubit niciodată – nu o va ştii. A reuşit să te decimeze. Pe femeia care vine la el, pe care o digeră de fiecare dată cu o mimă nesatisfăcută, nu a cunoscut-o niciodată. Corpul ei nu s-a deschis niciodată, ci l-a primit cu durere. Asta a fost dragostea. Cam aşa. Războaie întregi, asedii. Ultima oară îi sărutai palmele, el se ferea, jenat, spunea că e murdar. Asta era dragostea. Poate că era nevoie de el. De acea durere. De rezistenţa lui tenace. De sentimentele lui reci, abstracte, intangibile. Te-a părăsit. Te-a condus la tren, palid, decis că nu te mai vrea. În nici un fel. Fără preaviz. Pleca fetiţa. Orfana. Iar el o ştergea din memorie în ritmul trenului ce se îndepărta. Era el. Exista. Era acolo. A fost de ajuns. A fost de ajuns. Femeia, soldatul, tranşee, dragoste. Nu există. Tu nu exişti. Nici măcar eu nu exist. Nu mai exist. Oraşul e mort. Durerea e un contrapunct, te deturnează. E o mică păcăleală. Mi-am ros unghiile până în carne, dar el tot nu m-a căutat. Bărbatul nu mai aşteaptă. Nu mai vrea. E mult mai singur. Şi aşa va rămâne. Îşi savurează copios trădarea. Mai sfâşie o bucată din leşul dragostei. Ce hău. Ce întuneric. Femeia e moartă. Demult. Tu… nu exişti. Eu pot continua aşa la nesfârşit.
Totul are sunet de început de toamnă. E mâzgă. Oraşul e dezolant, nu a fost nicicând atât de murdar. E un oraş prăfuit, înglodat. Locuitorii sunt toţi tuberculoşi şi rău mirositori. Plin de gropi, comune bineînţeles, întotdeuna. Agresiuni, grosolănii, fețe imbecile, minţi rătăcite, crize de identitate şi accese de isterie, petreceri obosite şi lipsa generală a oricărui gust. Nici o impresie, nici o expresie, nici un sentiment, nici o dorinţă. Bucuria există în doze ca un drog scump şi greu de produs. Fă rost, fă rost. Pussy și marijuana. Vagabondaj. Sunt un maidanez. Miroase a cadavru pe străzi. De aceea mi-am pierdut mirosul. Mă furişez spre adăpost întotdeauna seara. În curtea interioară o găsesc de fiecare dată pe Neagra, căţeaua aia mică, bătrână şi chioară. Aleargă scurt în întâmpinarea mea şi mă priveşte fix, cu ochiul ei gri, bulbucat. “Ce-i mă, Neagra…? Te bucuri…? Aşa te bucuri tu?” Are spatele tot mâncat de râie. Trec uşor pe lângă uşa înaltă, vişinie cu chenar din aurolac. Se aude trosnind nervos. Proprietara ţopăie afară legănându-şi capul ca un dovleac care stă să crape. Îndrugă horcăind cuvintele dezghiocate de gura ei portocalie. Ochii mici, două seminţe de floarea soarelui, negre şi uleioase, se foiesc încet sub sprâncenele gri în ritmul vorbelor bolborosite gros şi gâfâit. Mă furişez. Urc în fugă scările-n spirală, mă urc spre cămăruţa din acoperiş şi închid uşa mea, a mea, în urma mea, a mea, lăsând dincolo oraşul cu toate intestinele şi cavernele sale. Sunt un firicel. Mă strecor în viaţa mea. Câteva ore înainte de culcare, apoi timpul somnului. La trezire nu mai este sigur. Nu mai este sigur că mă regăsesc. Ce a mai rămas din mine peste noapte. Nu cunosc pe nimeni. Sunt complet izolată. Sunt în surghiun. Vin de undeva, dintr-un loc de care nu-mi aduc aminte. Aud tot timpul porumbeii aici sus. Sunt foarte sensibili, am înţeles. Mi-a spus un văr de la ţară, că trăiesc cel mult un an. Apoi mor. Asta se întâmplă cu porumbeii. Camera e prelungă. N-am adus niciodată bărbaţi. Dimineaţa ascult radio. Seara jazz. Săptămâna viitoare plec într-o călătorie de şase zile. Atunci poate că voi uita. Tot. Asta îmi doresc. Atât. E ciudat. Memoria mea nu mai funcţionează bine deloc. Dar asta nu pot uita. În ultima vreme nu prea mănânc. Uit. Dar îmi place să mă răsfăţ câteodată. Îmi cumpăr mâncare rară. Mă simt ca o burgheză, uitată prin timpul ăsta. Aud tot timpul caleşti sau birje cloncănind pe piatra străzii. Camera mea e lângă casa liftului. Am senzaţia că urc sau cobor de fiecare dată cu el. Şi în fiecare dimineaţă: porumbeii. Totul trozneşte dar îmi place. Nu cunosc pe nimeni în oraşul ăsta. Nu am nici un prieten. Nu mi-am dorit. Sunt doar oameni pe care-i cunosc mai mult sau mai puţin. E bine să fii singur. Simţi mai bine durerea. Asta te face să simţi că exişti. Câteodată. Adesea nu e de ajuns. Mobile, cărţi, haine, vase, obiecte. Mă întreb dacă am nevoie de toate astea. M-aş descotorosi bucuroasă. Mi-aş smulge trupul din toată existenţa asta, dincolo de râs, de oameni, de ură şi prietenia lor, de indiferenţă sau trădare, de poftă, de trupuri sau filosofii la pachet pentru acasă. Nu mai vreau să aud zumzetul ăsta continuu, colcăitul larvar al vieţii urbane, al relaţiilor dintre oameni, al vorbelor trunchiate, al feţelor care se disting în spatele geamurilor maşinilor la semafor, al paşilor chinuiţi ai miilor de cocoşaţi care se strecoară pe străzi. Oraşul înghite hulpav stârvurile ce i se aruncă zilnic. Dragostea de cu seară, lăsată în părăsire pe pervazul ferestrei, ciugulită de păsări. Fiecare-şi croşetează pânza lui, pe marginea lucrurilor. Picură într-una, picură în mine ca într-o clădire cu acoperişul spart. Plouă mărunt, sigur, hotărât în toamna-iarna, iarna-toamna asta cu timp isteric scăpat de la boli nervoase. E un fel de premoniţie sumbră că lumea e un brad de Crăciun în spatele unei vitrine, iar eu sunt un maidanez. Mă gândesc la mine şi la el, dar nu aşa frumos, drăgăstos, ce bine ne va fi când ne vom reîntâlni, ne vom strânge în braţe, cu putere, privindu-ne în ochi apoi, nu, mă gândesc cu groază, simt că mă pierd, nu mai am discernământ, îmi trec prin faţa ochilor numai şiruri de femei brunete, roşcate sau blonde şi prin toate trece el ca un peşte spadă, le îmbrăţişează, le împresoară, le petrece, le pătrunde, ca un ac de cusut, le intră prin pântece, la final totul arată ca o dantelărie greţoasă, umedă, uleioasă. Mă gândesc la minciuna noastră, a mea mai ales, pe care mă chinui s-o rumeg, să o halesc, care e atât de tare de îmi sparge dinţii. Cum stăm noi în paturile noastre, el în al lui personal, bătrân numai de vreo şapte ani, în care au săltat trupurile atâtora, eu într-al meu, de împrumut, din camera citron unde mai demult a murit o bătrână. Mobila, perdelele galben pai, sticla vitrinelor poartă o afumătură şi pe undeva este şi ea. Ploaia picură în marginea de tablă a balconului şi nişte jordele uscate de viţă de vie îmi hârşâie în geam. Mă doare în gât. Mi-a zis că sunt ipohondră şi labilă. Drumul spre oraşul lui din vest m-a uzat, m-a umilit. “Ia un taxi şi vino în oraş la cafenea.” Vocaţia mea de victimă, de tragediană îmi dădea ghes să cobor cărând după mine valiza aceea ghiftuită (nu am simţ practic), cu mânerul spart, prăfuită şi jerpelită de la toate aceste du-te vinouri, să mă urc într-un taxi a cărui banchetă din spate are arcurile rupte, miroase a motorină şi a respiraţia obosită a şoferului, şi să vin ca o mireasă paradită la el, în acel cogâlţ-cogâlţ, plânsă şi nedormită, cu buzele crăpate, şifonată, cu părul în dezordine, cu privirea goală şi să mă înfăţişez în uşa cafenelei, impudică în dezolarea mea. Şi după mersul cu trenul ăla răpănos în care nu e bine să aţipeşti ajung la finalul unui şir iritant de lung de ore să cobor în gara lui. Deşi a fost de acord ca până la urmă să vină, lipsea. De pe peron, din gară, din parcare, din inima mea. Era frig şi am îngheţat în faţa unui chioşc roşu în care câţiva taximetrişti şi şmenari îşi beau supa de expreso în pahare albe de plastic, scuturând pliculeţele de zahăr ca pe nişte cozi cu clopoţei şi privindu-mă circumspect prin geamul cenuşiu ca printr-o lentilă, cu feţe încremenite şi dinţi rânjiţi. Le-auzeam zornăitul monezilor din buzunare şi al cheilor şi şuieratul respiraţiei. A apărut şi el, salvatorul, să o ridice pe micuţa orfană rătăcită la pieptul său, ca pe un pachet uitat la bagaje de mână. Era gătit ca un prinţ şi mirosea bine şi cald. M-am gândit brusc la patul lui şi cum mă voi arunca în el ca într-o plasă după un zbor eşuat la trapez. Mi-a apăsat faţa de fularul negru şi moale petrecut într-un nod franţuzesc şi a pufnit un norişor de parfum fin combinat cu mirosul lui de bărbat bine, de mascul dresat. Apoi a luat valiza, i-am văzut grimasa, mi-am râs în sinea mea. În maşină m-a sărutat. Aveam stomacul strâns şi fesele încordate. Am pornit spre casă. A lui. Căldura urca prin scaun, mi s-a părut perfect, m-a toropit, mi-a înmuiat toată râca şi deznădejdea şi mi-am lăsat corpul s-alunece şi capul să se prăbuşească pe umărul lui. Îl miroseam iar el mă mângâia cu podul palmei. Pietrişul din faţa porţii unde parca de obicei a schelălăit. Terasa părea în paragină. În casă mirosea aşa. M-am dus să mă spăl pe mâini în baie iar acolo m-a prins, nici eu nu mai puteam aştepta, m-a cuprins, m-a ridicat şi m-a purtat deasupra luminii de dimineaţă, a mirosurilor neîmblânzite, a parfumului său igienic şi a mirosurilor de pe mine, amestecate, impure, mi-a desfăcut picioarele reci şi s-a pierdut cu ochii deschişi, pipăind totul meticulos, dăruit. Geamlâcul de la baie s-a trântit de la curent. Am rămas sprijinită de chiuvetă. El a ieşit să ia prosoape curate. M-am întors şi m-am privit. Mi se părea că nu am ochi. M-am retras în dormitor fără să mă spăl. Aşternutul era rece dar păstra mirosul lui de somn. S-a defrişat şi fără sa mă privească, tăcut, s-a aşezat lângă mine cu spatele. Voia să mai aţipească puţin. Pe partea aia. Oblonul tras pe jumătate lăsa câteva firicele de lumină să se strecoare şi să ne coloreze părţi ale trupului. Era bine acum. Trebuia să plece şi mi-era frică, pentru că în lipsa lui trebuia să caut, să cotrobăi. Aşa cum mi-am imaginat, nu a avut grijă nici să-şi piardă urma. Pahare cu urme de ruj şi vin roşu, prezervative folosite în coşul de gunoi, fire de păr lungi roşcate şi brune răspândite prin aşternut. Am vrut doar să ştiu. Apoi să-mi încropesc mai departe minciuna. Necesitatea aceea de supravieţuire. Poate are şi el o minciună proprie. N-ar recunoaşte. E doar o relaţie comodă, aşa fracturată, are vreun rost? Eu - accesoriul lui excentric la viaţa căutat boemă, de snob. Ne vedem rar şi între timp ne croşetăm vieţile cum ştim noi mai bine, departe unul de altul, în singurătatea fiecăruia, personală, mai bună, mai rea, ne uităm între timp, falsele convorbiri telefonice nu fac decât să sublinieze îndepărtarea, iar când ne revedem încercăm să ne luăm de unde ne-am lăsat, să ne redescoperim a mia oară, să ne continuăm, uitând de cuvinte, de gesturi, de întâmplări, când au fost, dacă-au fost. El. Eu nu uit. Nu asta. Sau poate cât nu l-am iubit nu am înregistrat nimic, căci nu mi-a păsat. S-au stins toate vorbele, feţele, atingerile, nopţile, întâlnirile, conversaţiile, privirile, plecările şi revenirile lui de fals cuceritor. A contat todeauna pe farmecul lui, pe dragostea pe care mi-o bănuia. Am contat pe singurătatea mea absolută. Iată-mă din nou în casa lui, am vrut să o luăm de la zero, orice ar însemna asta, căutând prin gunoi, printre filele aşternutului ca o carte frunzărită prea mult, amuşinând, luând urma vreunui picior de altă femeie, precum un detectiv patetic, absurd, lipsit de sens. Sunt nebună, îmi sună în cap. Asta ce-o mai fi? Mă sprijin de marginile chiuvetei şi mă privesc în oglinda pătată de stropi de apă dură extrasă de la adâncime, ce faţă pot să am! Cel mai lipsit de sens chip. Îmi observ defectele, cutele din jurul gurii, cearcănele, ridurile, petele, pistruii, genele împuţinate, sprâncenele pensate stângaci şi ochii, au apărut, ca două caverne pe care îmi vine să-i scot şi să-i arunc în veceu. Îmi vine să sparg oglinda aia înaltă prin care au trecut atâtea alte femei ale căror fantome defilau pe dinaitea mea, un lung şir de umbre înlănţuite. Femei avute şi decuplate. Plec. Las apa să curgă în vană, nişte sare de baie, nu aştept să se umple şi plonjez în apa dură care se revarsă cu violenţă, bolborosind halucinant, uşurându-mă, paralizându-mi gândurile. Inertă, alunec, alunec şi uit. “Tu eşti acasa mea. Mă odihnesc la umbra ta de rege.” A zâmbit, mulţumit, încântat, strălucind, mimând calmul şi modestia. Dar nu te iubesc… Am zâmbit. Plăcerea a fost de partea mea. Apa mă înmoaie şi topeşte flacăra roşie din care se scurge cerneala. Geamlâcul de deasupra căzii e trântit de o suflare de vânt. Mă extrag, mă înfăşor într-un prosop şi mă trântesc în pat, scurm printre aşternuturi, îmi fac culcuş, mă ridic, cobor, trag oblonul, fiecare stinghie împuţinează lumina, faţa mi se întunecă, e frig, podeaua e rece, îmi frământ mâinile sub plapumă, apuc telecomanda încet şi adorm înainte de a apăsa primul buton. Dorm pe partea lui, unde doarme el de obicei. Mi-a îmbătrânit pielea. Am 25 de ani. Când eram mai mică nu mă închipuiam aşa. Nici pe el nu mi-l închipuiam aşa. Mă doare sexul, prin somn simt durerea. A intrat în mine violent, nerăbdător, neaşteptând să-mi las carnea să-l primească. Mă mângâi uşor. Lui îi plac căldura, contracţiile, capătul. Apoi adoarme. Mă ţine aproape, când nu mă simte cotrobăie după mine cu o mână oarbă, apucată. Asta mă bucură. La sfârşitul săptămânii fug înapoi. Spre gara mea. Târâind geamantanul voluminos care mă loveşte peste glezne. Nu mă aşteaptă nimeni. Ştiu. Dar sper să mi se întâmple un episod din “La limita imposibilului”. Ies. Aştept. Iau 71, merg vreo 45 de minute. Mă reobişnuiesc cu vederea, cu mizeria, cu pâcla şi mai ales cu oamenii, de un anumit soi, soi rău. O amestecătură dubioasă, deplorabilă. Intru în locuinţa închiriată, miroase a văruiala nouă, a vopsea ieftină, mi se usucă gâtul, trântesc bagajul în mijlocul camerei mele şi mă aşez pe marginea patului, îmi las braţele şi capul să atârne, privirea se pierde printre motivele covorului roşu şi verde şi aştept. Nu ştiu ce să fac mai departe. Nu ştiu ce caut aici. E sinistru. Sunt o pasageră doar şi nu văd unde să mă opresc. Şi bătrâna aia! Ce frumos e el aşa departe, cu treburile, cu prietenii, cu amantele lui. Cum stau eu în propria mea viaţă ca o valiză burduşită. Suntem vizitatori, ne vizităm unul pe altul sau ne vizităm vieţile, a lui clădită departe de mine, a mea închiriată, împuţinată, ciugulită, o ţigară cu filtrul umezit, lăsată pe marginea scrumierei să ardă. Există şi femei perfecte. Poate ele sunt singurele care există cu adevărat. Au vieţi perfecte, suflete curate, siluete impecabile, au dăruit copii bărbaţilor lor, au sexul ras sau pigulit întocmai cum defineşte perfecţiunea. Poate că nu au mâncat niciodată ştrudel cu mere sau caltaboş de casă. Eu le-am văzut. Nici măcar nu le puteai invidia, atât erau de perfecte. În faţa lor eu intram în descompunere. Îmi enumeram în gând afecţiunile cronice: sinusurile înfundate, ochii lăcrimoşi, oasele şubrede, sângele greoi, pielea pătată, inima stând, plămânii uscaţi, stomacul ulceros, gâtlejul sângerând dimineţile. Scuip acum într-una tot fumul care mi-a ronţăit plămânii transformându-se în materia aia vâscoasă dulceagă de o culoare incertă. După ce tuşeşti şi îţi zgârii pieptul şi scuipi afară flegma aia groasă ai senzaţia că te simţi mai bine. Pentru asta merită să trăieşti. Mă descompuneam sub zâmbetul lor impecabil, surâsul lor cald, senzual, perlat, ameţitor. Existau. Plenare. Levitau. Cu viaţa lor strălucitoare strânsă ca o lesă de gât. Lui i-ar fi plăcut. S-ar fi intimidat la început, ar fi scrâşnit din dinţi, şi-ar fi încleştat maxilarele, mutându-se nervos de pe un picior pe altul, ar fi planat deasupra lor o vreme şi ar fi înhăţat vreuna la întamplare, oricum toate au acelaşi gust, apoi s-ar fi lins pe gheare încet, gânditor. E departe şi nu ascultă. S-a hotărât să nu mă vrea. Nu-l voi mai revedea. E departe, sătul şi indiferent. Nimic altceva nu mai contează.
M-a năpădit mirosul. Cu disperare. A năvălit şi m-a răvăşit. Niște lucruri au prins mirosul lui. E ca și cum aș fi dezgropat un mort. Nu mai ştiam nimic despre el de luni de zile. Nimic. Nu i-am mai auzit vocea. Nu mi-a mai vorbit nimeni. Eram în bucătăria mică din mansardă şi am simţit mirosul lui, acel amestec ameţitor. Era peste tot. şi mă învârteam în jurul meu uitându-mă năucă peste lucruri. Ce mirosea aşa? Mă mişcam şi nu făceam decât să antrenez curenţi de aer care ridicau spre mine firul acela elastic al mirosului. Ce caută mirosul lui în bucătăria mică a mansardei. Nu mai ştiam unde mă aflu pentru un moment. Am crezut că dorm şi că visez. Dorm şi mă aflu învăluită de mirosul său. Casa cu parfumul venit dinspre grădină, cu dimineţile aride ce furnică pielea şi îngheaţă pleoapele, cu freamătul florilor sălbatice venit dinspre câmpuri, al iubirii aşternute ca un covor sub tălpile noastre avide de singurătate, cu dupămiezele trosnind fierbinţi, prăfoase şi serile în care aerul greu ca o ploaie se lasă pe umeri şi ne bagă în case, dar nu înainte de a sorbi stelele, miriade, de a ne înmuia degetele somnoroase în laptele lor negru şi a ne strânge în braţe căutându-ne fericrea, sperând. Mirosul casei lui bătrâne şi încărcate, în mai, spumos şi puternic. Somnul lui mirosind a cerb. Somnul meu ca o vânătoare. Noi doi dormind singuratici, suprasaturaţi, trăindu-ne clipele împreună ca pe sărbători inexistente. Mirosul lui de seară: amestecat, pestriţ, cărând mirosurile oraşului şi ale oamenilor întâlniţi. Credeam că mă aflu încă în patul lui mare, dormind, pe partea dreaptă, unde era locul lui de obicei, învelită bine de el dimineaţă, şi că doar mă trezesc uşor dintr-un vis. El nu este acasă, dar mirosul lui tronează. Îl simt peste tot, îl adulmec şi mă simt bine. Mi-era dor. Mă simt locuită de el. Mă învârtesc prin mica bucătărie, ameţită şi transportată de mirosul acela, neştiind de unde vine. Ferestruica e deschisă, mă ridic pe vârfuri şi privesc turlele oraşului împestriţat de lumini, e şi lună, un zumzet lin, nocturn. Sunt astfel aici, într-o altă viaţă, desprinsă şi prăvălită în abisurile inexistenţei lui. Mirosurile năvălesc de afară, parfumul lui se revarsă. Să fie oare mai aproape un pic? Să se fi dislocat din lumea lui cu dimineţi aride, dupămieze prăfoase şi seri înecate de stele? Ce nostalgie inexorabilă. M-a rupt de sub umărul lui cu totul şi m-a topit între degete. Nici o vorbă în plus. Numai de bine. Ce frumuseţe! Acest adio nedeclarat… “Cât te iubesc! Nu te voi mai revedea. Eşti o nuvelă fermecătoare scrisă bine, uşor previzibilă, pe care am citit-o de mai multe ori şi pe care o aşez acum în raftul rezervat ei, în colecţia preţioasă. Te privesc câteodată cum stai cu coperţile tale albastre, bine păstrate, înghesuită printre celelalte…” Celelalte. Care şi-au lăsat mirosul printre. Colecţionarul le-a adunat, le are pe toate depozitate. Pe piele. Îi aparţin. Îi aparţin. Într-un fel. Nu-l voi auzi, nu-l voi revedea, nu-l voi simţi. O noapte searbădă se lasă peste lumea noastră descompusă. Am fost vreodată ceva? Ne-am pierdut răsfiraţi printre. Ne-am părăsit uşor, unul pe altul, cu teamă şi cu o patimă neobişnuită. În contumacie. Ne iubim cu disperare şi îndârjire, singuratici, muribunzi. Vom trăi doar din unele amintiri sau vise. Atât. Ne-am dislocat – el umăr, eu claviculă spre o absolută nerevedere. Îmi e puţin frică. Doar. Pentru că ne aparţinem încă. Într-un fel. Un somn. Mai bine. Mai bine dorm. Mi-e somn.

MAROCCO

Maroco era un joc foarte plăcut cu beţişoare colorate, lungi şi ascuţite, se spărgeau de multe ori şi jocul se descompleta. Îşi imagina cum ar fi o călătorie în Marocco. Fierbinte şi nisipos. Pe cutia în care erau ambalate erau reprezentate două cămile şi în plan îndepărtat siluetele unor cetăţi. Pe cămilă spre Marocco înarmată cu beţişorul de 50 de puncte cel mai frumos colorat îşi închipuia că mirajul trebuie să fie ceva foarte plăcut, deloc chinuitor, o alinare. Meandrele mirajului din noaptea arabă călătorind spre Marocco, ţara beţişoarelor colorate care aduc multe puncte. Beţişoarele se aruncau şi trebuia să alegi unul fără să le mişti pe celelalte. Câtă graţie. Cu răsuflarea tăiată, miza fiind mare, ca un pelerin spre ţara unde totul e permis, un călător fascinat de ce poate să îţi aducă o singură alunecare, atingea cu vârfurile degetelor arătător şi mare un beţişor aflat la îndemână, apoi îşi dorea un punctaj mai mare, un covor zburător sub picioare, şi se aventura să extragă beţişorul de 50 de puncte, cel mai frumos colorat, cel mai fragil. Fiinţă rătăcitoare. Vântul deşertic care spulberă nisipul şi îl trimite în neant, care amestecă materia ca pe dorinţe neîmplinite, şopteşte, te îmbie, te descântă, înoadă cuvinte nepricepute, afasfafjg ccc jkjksiisoooicdio, te cheamă, te ademeneşte, te înconjoară, te îmbrăţişează, te doare, te acoperă, te copleşeşte, te înfioară, te roagă, te pătrunde, te atinge, te vrea, te visează, te atrage, te macină, te înghite, te suflă, te descompune, te spulberă, te tet etetttete. Neant... Totul este deşertăciune.
Era îmbrăcată în mireasă. O rochie făcută special, nu era ca toate celelalte rochii de mireasă. Venise toată lumea. Îi privea pe toţi curioasă, dar nu simţea nimic. Se uita fix la clarinetist, dintre toţi el îi plăcea cel mai mult. Avea o faţă lungă şi nesărată, care se înroşea şi se umfla de câte ori sufla în instrument. Lung şi sfrijit, cu părul închis la culoare, lins şi lucios. Se oprea din când în când şi mai golea câte un ţoi de ţuică. Avea o nevastă frumoasă care venise şi ea aici şi stătea absentă într-un colţ. Clarinetistul îsi lua din nou instrumentul şi-şi agita degetele, ciuguli un pic muştiucul şi îşi umflă fălcile. Îl privea fix cu gura întredeschisă, el o observa şi fără să se oprească se încrunta între expiraţie şi următoarea inspiraţie. Se uită din nou spre dantelăria rochiei de mireasă, la florile care o acopereau şi care păliseră. Ar fi vrut să facă ce face toată lumea, să plângă, dar nu îi venea, simţea cum i se încreţeşte faţa în timp ce se screme să plângă. Lumea trecea prin dreptul ei şi o săruta. Era un şir lung de oameni. Nu îi ştia pe toţi. A juns în dreptul sicriului, era tânără, o ştia de mult. Avea mâinile adunate pe piept, vată în nas şi faţa violacee dar liniştită. Venise cu ceilalţi copii. Se ridica pe vârfuri şi îşi apropie nasul de faţa moartei. Mirosea înţepător, a naftalină. A ieşit şi a stat acolo aşteptându-i pe copiii cu care venise. Se auzea marşul funebru. Acelaşi. O bătrână îi întinse o lumânare de care era prinsă o batistă bărbătească şi o îndemnă fără vorbe să-şi facă cruce. Se uită cum arde şi tresări când ceara fierbinte se prelinse pe mână. Ceilalţi se învârt pe acolo după colivă dar ea nu a venit pentru asta. A mai fost şi la alte înmormântări, dar nu au fost aşa frumoase. Aici nu a auzit pe nimeni să glumească. Oamenii sunt tăcuţi sau plâng. Iar pe fata asta chiar o ştia. Era mai mare dar o ştia din vedere. Încerca să-şi aducă aminte cum era când era în viaţă. Nu ştia de ce a murit. Ea şi copiii erau nelipsiţi de la înmormântări. Nu scăpau nici una. Muzica era aceiaşi întodeauna.
Mergeau pe drumul prăfos şi soarele îi încingea creştetul moleşind-o. Era primavară şi pluteau nşte mirosuri nebune prin aer. Simţea cum i se dau ochii peste cap. Îi închise şi mergea aşa urmărind zgomotul paşilor şi marşul. Nimeni nu zicea nimic. Mergea cu ochii închişi şi se gândea că poate aşa merg şi oamenii beţi, se gândea la serile când se întorcea taică-su beat şi adormea în bucătărie. I se părea că se bălăbăneşte şi a umflat-o râsul. Apoi i s-a făcut ruşine şi milă şi s-a întors acasă. Nu era nimeni. A scos cheia de după gât şi a aruncat-o în fructiera goală. A ieşit pe balcon, era umbră, soarele trecuse de partea cealaltă. A oftat. S-a dus la frigider şi a privit savarinele din pachetul adus de aseară de maică-sa, oala de ciorbă, o bucată de brânză pe o farfurie şi o ceapă începută. Pe raftul de pe uşa frigiderului era o sticlă cu florio. A studiat-o îndelung până i s-a făcut pilea de găină. A pus o parte din lichid într-un pahar şi şi-a înmuiat un pic buzele în băutură. Era înăţepătoare şi avea un puternic parfum de migdale. S-a strâmbat. Cum puteau să bea aşa ceva. De ce le plăcea? Dar a luat paharul şi s-a dus în dormitor, în faţa oglinzii, şi a facut un semn aşa cum a văzut la mătuşile ei că fac când beau şi şi-a ridicat uşor degetul mic de la mâna cu care ţinea paharul. A dat peste cap băutura, a scâncit scurt, a rămas fără răsuflare, simţea că nu mai are piept, i-au dat lacrimile şi s-a lăsat moale pe recamier. Ameţise brusc dar se uita în jos să-şi vadă abdomenul şi pieptul, şi-a pipăit buzele şi a plâns uşor cu faţa în sus până a adormit.
Era tot timpul penumbră în camera în care dormea. Şi dezordine. Nu îi plăcea să facă curat, să spele geamuri, să steargă praful şi să calce. Neorânduirea asta o încălzea. Cearşaful se strânsese sub ea dar nu o deranja. Mirosea a muced. A deschis ochii şi mulţumită că nu e lumină puternică a mai stat câteva clipe privind tavanul, îi vedea cele două crăpături şi umflătura aia care o lăsase taică-su decând a încercat să repare o altă crăpătură. Lustra veche atârna în mijlocul tavanului dar nu ar fi vrut să o dea jos, îi plăcea, îşi aducea tot timpul aminte cum se juca cu ciucurele ăla al ei şi cu abajururile. Câte obiecte, ce multe obiecte, ce de lucruri, printre cărţi, cărţi de toate soiurile, de la volumul ăla sinistru de poezii “Avram Iancu” şi alte asemenea, “O stea de pe cer e a mea”, primite prin clasa a doua când a luat menţiune, de care nu a fost încântată şi pe care le-a aşezat undeva în biblioteca pestriţă privindu-le ca pe nişte obiecte venite din spaţiu, până la colecţia de carte în miniatură de poeme expresioniste şi suprarealiste. Dar ochii i-au căzut pe ceva nou, a şi uitat că avea cartea aia, “Poezii bestiale”, e mai mult colecţionară decât şoarece de bibliotecă, ceea ce îi dă o distincţie în proprii ochi, nu i-au plăcut intelectualii veritabili niciodată, au intimidat-o. Se simte baudelaireiană şi afectată, nu prea poate conversa dar scrie scrisori frumoase, într-un stil postadolescentin desuet sau recomandă filme de artă. Amorţise pe partea asta şi se întinse după paharul cu apă de pe birou. Observă la suprafaţa apei o peliculă care putea fi praful depus în timpul nopţii. De unde vine praful ăsta, se întreba. Biroul a făcut-o să se simtă importantă de mică, din cauza lui a început să scrie. A scris prima oară o poezie în clasa a treia pentru ziua mămicii. “Ea a compus-o, tovarăşa!” Îi plăceau filmele vechi şi îi plăcea să adoarmă la televizor fără să schimbe cuvertura bună cum o tot bătea maică-sa la cap. “O toceşti”, făcea, “tre’ să ne ţină douăj’ de ani”. Nu se uita. Maică-sa făcea plăcintă cu dovleac şi stătea pe lângă ea ca să se asigure că pune destul zahăr să se caramelizeze foaia pe margini. Ronţăia marginile plăcintei şi restul se usca. “Ţi-am făcut placintă să o mănânci, nu s-o dau la câini!” Prima oară când a mâncat kiwi i-a plăcut atât de mult încât imediat a mâncat şi cojile. Părinţii stăteau ţepeni pe canapeaua din bucătărie holbându-se palizi la ea. “Lasă domnule că-i mai luăm copilului.” A hotărât tatăl şi a privit pe fereastră întunecându-se uşor. A prins foametea, ştia ce înseamnă să n-ai de unde. “Hai, la teme!” Se strecura pe uşă fără vreun cuvânt. Se ducea şi stătea pe geam ore întregi, privea oamenii, marea, portul, lucrurile, toate acele amănunte care se schimbau în fiecare zi: navele, macaralele, culoarea mării, luminile, tot furnicarul din port. Mirosul era puternic şi bun. Primăvara mai ales. Taică-su era plecat de câteva zile. Se simţea în largul ei. “Ce faci? Stai? De ce stai? N-ai nimic de făcut?” Se întorcea. “Udă şi tu florile alea, fă şi tu ceva în casa asta. Ia du-te şi ia-mi nişte ţigări şi vreo două beri. Ţi-ai făcut temele?” “Nu am teme. Sunt în vacanţă.” “Păi şi ce în vacanţă nu vă dă teme?” Asta s-a întâmplat mai demult. Acum taică-su nu prea mai vorbea. Stătea mult şa. Îşi băga radiatorul în priză şi stătea pe partea lui de racamier. Îi îngheţa un picior. Atunci l-a văzut prima şi ultima oară şa. “Hai vino-aici, stai lângă mine”, a zis . S-a mişcat greu şi s-a aşezat lângă el fără să-l privească lăsându-şi mâinile să alunece între genunchi, împreunate ca pentru o rugăciune. S-a uitat o vreme la mochetă. A aruncat o privire la televizor. Era dat încet. Stătea neajutorat, mai adunat şi speriat parcă de ceva, o lacrimă i s-a scurs, nestânjenit, nu se mai gândea, era acolo singur şi nu ştia ce să-i spună, deznădăjduit parcă, parcă trist, cum nu l-a mai văzut şi deodată nu s-a mai gândit să plece, a rămas şi s-a dat mai aproape, radiatorul îi lumina şi şi încălzea fatţ, televizorul era deschis şi se uitau undeva dincolo de el, ar fi vrut să îl ia în braţe, să îi ia mâna lui prelungă şi limpede, să-l ia de gât, simţea un nod dureros în gât dar nu putea să-şi ridice braţele, avea un sentiment ciudat, că trebuie să apuce ceva, că trebuie să se întâmple ceva, dar nu se putea mişca. Îl privea, îi privea profilul micşorat, chipul strâns.“Tăticule.” A zis bărbatul. A mai zis ceva. Cu vocea gâtuita. Avea vocea unui băiat care a greşit cu ceva. Ea a tuşit usor. O durea în gât.
Era frumos, chiar părea adormit. Câteodată i se părea că-l aude vorbind, dar nu avea cum. Probabil era unchiul. Semănau la voce. Se uita la el ca la ceva ce nu exista cu adevărat şi la oamenii de pe lângă, la lucruri. Era o forfotă înăbuşită. Era îmbrăcat în costumul bleumarin în care a zis ca vrea să fie îmbrăcat. Avea faţa senină, şi pală, buzele doar erau strânse de parcă îi rămăsese un cuvânt pe marginea lor, nespus. S-a aplecat şi l-a sărutat pe gură. Venea un iz uşor de nu ştia ce, nu mai simţise mirosul ăla, nu de mort, morţii nu miros aşa, nu de descompunere, nu, un miros de îndepărtare, de aerul pe care îl lasă în urmă cineva care nu se va mai întoarce. O pisică a intrat de pe scara blocului pentru că uşa de la intare a fost deschisă. Vecinii care treceau aprindeau tăcuţi o lumânare, intrau se închinau şi se retrăgeau. “Zât!” S-a lipit de podea şi s-a uitat pe sub sprâncene. Se uita acum la mâinile ei. Sunt strâmbe şi pielea e uscată. Se uita la mochetă. Şi-a adus aminte cum a ales-o, mamei nu i-a plăcut. Se uita prin fereastra deschisă la macaralele din port. Şi-a pus mâinile pe pulpe lăsându-le să se odihnească, a simţit ţesătura fustei neagre, nu i-a plăcut materialul. Maică-sa a întrebat-o. Urma să o poarte multă vreme, alta de unde? A simţit că vomită. Dar nu voia să se mişte de pe scaunul ăla, voia să stea cât mai aproape. Deznădăjduită parcă, parcă tristă.
I-a povestit asta şi el a zâmbit. Nu a zis nimic. S-a ridicat şi a ieşit din încăpere. “Mi-a zis ceva atunci, a vorbit cu mine. Ştiu că i se mişcau buzele, rar, asta mi-aduc aminte, deşi nu mă privea, mi-a spus. Dar nu mai ţin minte. Oricât aş încerca nu-mi amintesc.” Îi zicea ea în timp ce el trebăluia prin bucătărie. Se întreba în sinea ei nici măcar nu ştia că se întreba dar se întreba dacă îşi va aduce aminte vreodată ce i-a spus tatăl şi cum de a uitat. Unde se duc lucrurile astea pe care le uiţi, toate lucrurile astea pe care dacă unii ţi le-ar reaminti ai tresări şi ţi s-ar lumina faţa. Nu se pun la socoteală lucrurile irecuperabile care se şterg fără urmă din memorie, cuvinte, felul în care şi-au vorbit unii prieteni care nici ei nu mai sunt prieteni, glumele, senzaţiile, lucrurile care te-au făcut curios, felul preferat de mâncare, ce te-a animat, teama de pe scara blocului cufundată în întuneric, teama ca cineva ar vedea urma de ruj la întoarcerea acasă, de ce ea s-a îndrăgostit de el şi cum s-a transformat totul doar într-o obişnuinţă obositoare, o responsabilitate. A adus o sticlă de vin. Îi făcea plăcere să o desfacă de faţă cu ea, lângă patul unde se lăfăiau. A destupat-o, au băut şi au adormit curând. Vin dulce, aşa îi plăcea ei la început. Era înalt şi corpolent, avea un aer important, se îmbrăca la costum în majoritatea timpului şi o scotea la restaurante. “Comandă ce vrei.” Ea îl invita la teatru şi la concertele filarmonicii şi vorbea entuziasmată. În timpul spectacolelor îi căuta mâna, el şi-o retrăgea, nu i se părea decent. “Numai imbecilii se ţin de mână”, zicea el dojenitor. O privea serios şi aspru. La fel o pătrudea, serios şi aspru. I-a desfăcut picioarele într-o seară pierzându-şi răbdarea să o mai asculte. “Stai aşa.” Ea se uita la el în timp ce se cobora şi se ridica şi aştepta să termine. Se întreba de ce ţine ochii deschişi şi de ce se încruntă. Nu prea ştia cum vine chestia asta. O privea ca şi cum căuta să înţeleagă ceva, clipind rar, afectat. “Plec”, i-a spus la telefon într-o zi. Si a plecat. Ea a plâns în baie, la şcoală. Vorbeau la telefon din când în când, o suna ca să se asigure. Într-o dimineaţă s-a trezit şi s-a dus fără să mai lenevească la baia de servici, a luat vechiul aparat de bărbierit al lui taică-su şi şi-a ras creştetul şi urmele de deznădejde şi tristeţe, arăta neobişnuit, mici tăieturi. Dar îi plăcea. Părea altcineva. Era lungă, osoasă şi moştenise ochii apoşi şi întunecaţi ai maică-sii şi uitătura de pasăre a lui taică-su. Gura era a ei. O cută antipatică. Lama aceea dragă a trecut-o şi peste mâna stângă cu un fel de curiozitate neobişnuită şi graţie absurdă, pielea se cresta şi mici fire sângerii apăreau. I se părea că se descompune, se despică. De atunci nu a putut decât să se uite. Pe gaura cheii, pe un geam în vecini, prin deschizătura debaralei, după un dâmb în parcuri, seara. Ăla semăna ca prin minune de fiecare dată, nu ştiu cum se întâmpla, cu clarinetistul din fanfară şi o umfla râsul, apoi se ruşina, îi era chiar milă şi se ducea acasă. In seara aia cineva i-a vândut un pont, un coleg de grupă a cunoscut o gagică care nu are nimic împotrivă, care a ridicat din umeri şi a râs tâmp rânjindu-şi dinţii galbeni când el a întrebat-o. “Tare”. A fost prima oară când a stat aşa de aproape, s-a simţit uşor stânjenită, a avut emoţii mai ales că tipul o privea la rândul lui, dezvelindu-şi dinţii în ceea ce părea nu un zâmbet, nu un rânjet, nu un rictus. I se dezveleau gingiile de parcă i se topea carnea mâncată de un acid. Perspectiva era neobişnuită. A stat ţeapănă în colţul ei întunecat şi simţea cum îi iese transpiraţia înţepătoare prin piele. A început să o doară stomacul. Dintre picioare îi curgea un lichid cald şi genunchii îi tremurau. Îi venea doar să-şi dea pantalonii un pic jos, doar să le desfacă fermoarul şi să îi lase în jos sub fese. Îi plăceau fesele ei, poate de aia? Dar nu să le atingă, nu. Gagica aia avea ochii închişi şi sigur se drogase, nu scotea nici un sunet. Rămânea cu gura întredeschisă respirând aşa şi se auzea doar un şuierat venindu-i direct din viscere. Avea părul vopsit blond şi ars, părea o vată de zahăr. Dinţii ca nişte agate îi erau răsfiraţi rar şi aveau o culoare închisă în lumina filtrată prin draperia roşie de la bucătărie. Atunci tipul se aplecă şi-i acoperi gura. I se lipiseră nişte şuviţe de faţa transpirată. Colegul ei de grupă era urcat pe gagica aia şi o privea pe ea cu dinţii ăia de cal dezveliţi. “Ce dracu se uită aşa?” O ţinea de şolduri şi o sălta din când în când ca pe ceva. Aia părea mai mult leşinată şi se sprijinea cu greu pe antebraţe. El scotea un gâjâit ca de pisică care mârâie. Se aştepta să scuipe în orice moment. Avea un sex lung şi subţire şi nişte testicole lăsate şi vineţii. Îi vedea oasele bazinului cum ies şi se afundă în carnea ăleia. Avea pielea de găină şi i să părut că îi clănţănesc dinţii ăia lungi. “Cap! Cap! Cap!” A ieşit fără să zică nimic, fără să facă vreun gest, a închis uşa în urma ei fără zgomot, fără să se uite. Pe holuri mirosea a ceapă călită, a ulei rânced încins şi încă ceva, o mireasmă dulceagă de ghenă, de resturi menajere, îi aducea aminte de pubelele imense din spatele blocului în care arunca găleata cu gunoi care supurau şi emanau un miros intens de rămăşite degradate. Era o pedeapsă când se umplea găleata şi era rândul ei să o ducă. Pe la etajul cinci era să dea nas în nas cu tipul ăla din faculatate care o privea de fiecare dată lung, cu un zâmbet abia mijit, ochii ăia o ameţeau, şi credea că poate să-i dea sângele pe nas când se află în preajma lui. O ardea aiurea prin căminul ăla studenţesc, nu ştia cum îl cheamă, ea la numit doar pentru ea Motanul Gri. Pentru o clipă, foarte scurtă, au rămas privindu-se consternaţi, el aruncându-i uitătura aia zănatecă de undeva de foarte departe, ea ridicându-şi privirile parcă deznădăjduite, triste parcă. Îi venea să îi sară de gât, să-l tragă spre ea, să-i muşte gura, să-i bage mâna în pantaloni, să apuce ceva, să se agaţe. Dar nu s-a putut mişca. Îşi simţea mâinile îngheţate. “Tu eşti dragostea mea”, i-a venit în cap replica aia din Dracula, varianta lui Coppola, unul din filmele ei preferate. Era foarte înalt. Avea ochii roşii şi foarte mici de data asta. Nu mai distingea lucrul ăla care o emoţiona de obicei. Tipul a clipit surprins, s-a uitat chiorâş la ea, s-a dat într-o parte şi a trecut pe lângă perete, frecându-se în trecere de el. Şi-a tras gluga hanoracului roşu peste creştet şi a început să coboare alergând. L-a urmărit printre balustrăzi cum alunecă şi dispare. A stat o clipă în capul scărilor ca şi cum uitase dacă trebuie să urce sau să coboare. S-a holbat îndelung la etajul patru la ceasul electronic al telefonului public. Aparatul portocaliu şi decojit pe margini avea tot felul de numere notate ici colo. Şi-ar fi dorit să sune la un număr, să răspundă un bărbat care să vină la ea fără să pună prea multe întrebări, unul care să ştie ce are de făcut. Simplu. Dar bărbaţii nu fac asta, nu-şi lasă numerele de telefon pe pereţi, cu atât mai puţin cei care ştiu ce au de făcut. A ajuns ametiţă acasă, abia dacă a nimerit broasca. Stătea în apropiere dar i s-a părut că nu mai cunoaşte drumul şi i-a luat ceva ca să ajungă. Primul lucru: a deschis frigiderul. Găsea întotdeuna o sticlă cu ceva de tras la măsea. “Cum pot să beau aşa ceva”, s-a întrebat fără să se oprească, uitând să-şi mai pună in pahar. Si-a căutat papucii de casă în formă de animale de pluş. Privind telefonul ar fi vrut să aibă pe cineva pe care să sune. Să spună vreo două vorbe cuiva. Maică-sa dormea la ora asta şi oricum nu putea vorbi cu ea acum. Ce să-i zică. Ce ar putea să-i zică maică-sii în seara asta, acum? “Mamă, nu am viaţă sexuală, nu sunt atractivă, inspir teamă, bărbaţii mă privesc lung şi se eschivează, nu prea mă simt în pielea mea de obicei, nu am avut niciodată orgasm, sunt o semidoctă, o putoare schizoidă şi mi-e greaţă, mi-e greaţă. Deci să nu te mai aştepţi să vin cu vreunu’ pe-acasă.” A rostit cu voce tare, dregându-şi glasul, îndreptându-şi spatele adus, ca şi cum se afla în faţa femeii aceleia care era mama ei. Nu ar putea să-i zică toate astea maică-sii, ar amuţi şi nu i-ar răspunde nimic şi nu ar ştii niciodată ce a gândit pe tot parcursul acestui discurs de psiholog ratat şi după. Şi-ar împreuna mâinile în poală şi şi-ar muta uitătura apoasă pe geam, urmărind navele care ies din port pâna s-ar lăsa noaptea. Nu are sens. Deschise televizorul şi îl lăsă să mergă. La baie evită să se vadă în oglinda strâmbă şi dădu drumul la apă, potrivi temperatura şi sprijinindu-se de marginea căzii admiră cum e acoperit capătul duşului şi jeturile de apă de pelicula verzuie. Venea printre aburi miros de clor. Lichidul părea verzui şi o atrăgea. Când s-a umplut cada cu apă fierbinte, s-a cufundat, s-a înmuiat, s-a lăsat în apele fierbinţi ale ochiului de lagună din oaza la care a ajuns într-un târziu. Cămilele erau priponite de cei doi palmieri de lângă cortul paznicului de oază. Stăteau tolănite şi amuşinau în umbra ce se risipea. Paznicul era un bărbat foarte înalt, o siluetă ce perfora înserarea violacee care se lăsă, părea o umbră închisă cu ochii roşii. Avea chipul acoperit şi capul îmbrobodit într-un turban. Îi arătase beţişorul lung, cioplit din piatra unui safir. Avea vârfurile ascuţite şi o femeie putea să-l folosească ca ac de păr. I l-a oferit. Ochii i se lungiseră de mulţumire. “După rugăciunea de seară, prepar nişte ceai, mi-ar face plăcere să bem împreună un pahar.” Şi-a înclinat capul şi pe chip i s-a scobit un surâs şi pomeţii ascuţiţi i s-au ridicat deasupra vălului. O strângea pielea. Avea o crustă de praf care acum se desprindea lăsându-i pielea netedă. Auzea tânguirea rugăciunii şi ecoul ei luat de vânt. Se va opri aici. Mai departe nu e nimic. Deşertul era pretuntindeni şi vântul răscolea tot.

LASĂ-MĂ SĂ TE MIROS

Am sfârşit fulgerător, căci bărbatul tocmai mi se întorcea victorios de pe câmpul de bătaie cotidian, şi ştiam că va strâmba din nas când va vedea că iar mă găseşte în faţa calculatorului, mă tot iscodeşte cui tot îi scriu eu, dar când a văzut puiul din cuptor care sfârâia sub susanul rumenit a început să urle de plăcere precum un sălbatic care a retezat scalpul victimei sale, un Ahile întunecat. Din păcate nu a fost atât de gustos pe cât arăta de bine, norocul meu că nu asta e calitatea pe care bărbatul o apreciază la mine. Mi-a spus că deşi cred despre mine că mă pricep la gătit, nu e chiar aşa, pe când dacă îmi subapreciez calităţile erotice iar era posibil să comit o greşeală, bineînţeles cu titlu de glumă. Am hotărât să o iau ca pe un compliment. S-au inventat tot felul de restaurante şi fast food-uri. Asta a fost aseară. Ne-am uitat la un film, am discutat, am băut nişte vin, s-a dus la baie, a stat mult, mă plictiseam. Mi-am luat paharul de vin şi am intrat în bibliotecă, am luat un album de beaux arts. El nu prea a mai băut în ultima vreme, doar aşa câte un pahar seara să se relaxeze, a lăsat-o mai moale, mai ales de la întâmplarea din ajunul Crăciunului, n-am mai adus vorba. A ieşit şi s-a dus în dormitor, s-a auzit cureaua de la pantaloni, zgomotul hainelor scoase, mă uitam în gol, răsfoind paginile cu lucrările unor pictori naivi şi aşteptam. Se băgase sub cuvertură, căsca. A luat cartea de pe noptieră şi a foşnit uscat de vreo două ori. M-am ridicat şi am ieşit uitând să sting lumina, m-am uitat prin deschizătura uşii, adormise cu perna ridicată şi cu cartea pe piept. M-am aşezat pe marginea patului, se dezvelise, am luat cartea şi m-am uitat la ce pagină ajunsese, l-am învelit, şi de sub aşternut a irupt mirosul său puternic amestecat cu somn. Dormea profund, doar cu chiloţii pe el. Mi se uscase gâtul. Mi se umeziseră ochii. M-am întins înspre el şi i-am ridicat jarteaua chilotului, aveam mâna călduţă, l-am atins şi am zăbovit aşa câteva secunde mângâindu-l. M-am plictisit. Părea că nu simte. Am simţit un gust de iod în gură. Mi se aplecase de la puiul ăla cred. Condimentul ăla, e ceva care nu-mi prinde bine. Aşa că m-am dus spre bucătărie şi mi-am preparat nişte wisky cu apă tonică.
Maşina de spălat vuieşte ca un obuz şi ţipă ca o balenă mare şi albă. O să scot rufele afară să se zvinte şi apoi o să le bag înăuntru să se usuce. Sunt mai mult de-ale mele. Pe ale lui le duce la spălătorie decând i-am stricat o cămaşă. Stau pe vasul de la veceu şi mă uit peste poezii de Ana Blandiana, exista o vreme în adolescenţă când citeam, greu, îmi transcriam poeziile ei, îmi ghiceam în versuri, la admitere am avut şi eu în repertoriu poezia aia care a înnebunit multe fete, cea cu ploaia. Am găsit volumul foarte frunzărit în bibliotecă, avea o dedicaţie pe prima pagina sus, de la el pentru o femeie. Ţi-ai ghicit vreodată în poezie? O mai fac şi acum. Seara când vreau să îi citesc, adoarme pe versurile citite de mine. Frumos ca un prunc, cu obrazul lipit de umărul meu, un joc tandru. Apoi despre alăturare... Prefer Nina Cassian,"Confesiunile fictive" mi-au stat la căpătâi imediat după adolescenţă ca o evanghelie a prozei feminine, unde mai pui că am şi cunoscut-o aşa într-un fel, în sătucul copilăriei, vara când se vindeau în staţiile de autobuze creveţi la cornet făcut din ziar. Era o doamnă nu prea înaltă pe atunci, cu părul decolorat, cu faţa prelungă, sobră, absconsă, rezervată, absentă, metafizică de-a dreptul, era o zână, dar eu nu ştiam asta, numai simţeam. A ieşit, şi-a închis poarta verde cu o cheie mare şi lungă din fier forjat, purta o rochie lungă văratecă de culoarea mării negre şi parcă plutea pe prundişul drumului ca o pisică de mare, voalându-şi paşii, răvăşind aerul cu importanţa ei, ridicând minusculi nori de nisip fin. Mi-a încălzit amintirile şi inima visul tocmai difuzat de memorie. Las cartea în bibliotecă la întâmplare, şi mă duc la frigider. Mă uit aşa de sus în jos dar nu mă inspiră nimic. Sunt ciufulită, tocmai trezită din somn şi nespălată pe ochi, mănânc o bomboană de cocos pe stomacul gol. Când a plecat m-a trezit şi am închis uşa după el. Apoi am pus detergent în maşină şi am apăsat butonul. M-am dus la rafturile de cărţi şi mi-am ales o carte. Am făcut pipi şi am mai rămas aşa mult timp. Nu m-am spălat. M-am aşezat în faţa calculatorului şi-mi văd faţa reflectată în monitor, faţa asta de fetiţă lăsată singură acasă şi închisă cu cheia. Înăuntru, la masa mare din lemn masiv, hâţânându-mă pe scaunul deja şubred, picioarele goale nu ating pardoseala, bradul încă sclipeşte dincolo de fereastră pe veranda goală, e mare, îmi dă o senzaţie de singurătate, din ghivecele în care au fost petuniile de astă vară atârnă nişte crenguţe uscate şi eu mă urc călare pe o mătură şi mă ridic uşor în eter, mă înalţ, e o zi înnorată, zbor în spirală pe deasupra acoperişurilor roşietice şi a copacilor cocoşaţi spre casa ei cu pisici în pom, a Norei. Evreica asta cu nas lung acvilin şi cu pomeţi ca două colţuri de pâiine caldă stă undeva pe Şerban Vodă, de pe Circumvoluţiunii, m-am rotit de două ori şi am aterizat în faţa căsuţei ca un castel de nisip sau ca un cuib de rândunică. În spatele gardului vechi, din sârmă împletită zace carcasa unui vechi şi mititel Fiat, care a fost cândva o simpatică maşinuţă roşie, ruginită stă ca un stârv de metal într-o rână. Apoi prin curte vezi răsfirate şi alte vechituri care nu distingi ce au vrut să fie. Sar din piatră iîn piatră ca să evit băltoacele, fac echilibristică pe o scândură de lemn şi ajung în curtea din spate unde două hamace vechi atârnă precar de nişte copaci golaşi. Pe lângă care mai sunt părăsite şi alte obiecte, scaune, scânduri, butoaie de metal, resturi de păpuşi. Deasupra se profilează balconul care nu are balustradă şi arată a trambulină de beton la care se urcă pe o scară îngustă din fier masiv, ţinându-te cu o mână de copacul ce se lasă într-un cambre deasupra ferestrelor. Pe balconul provocator sunt înşirate fotolii şi scaune peste care a plouat. Se deschid două uşi şi apare evreica blondă cu părul nespălat, neglijent îmbrăcată, dar cu o mimă simpatică, prietenoasă pe figură. Înăuntru bem cafea cu mult lapte. Povestim, multe şi mărunte, ca două femeiuşti sporovăitoare ce suntem, ea mă trage de limbă şi îi face plăcere că îi fac confesiuni. Încet, încet am uitat de mătura care foşnea într-un colţ lângă uşă. Pisicile căţărate în copacul din faţă se uitau pe geam la noi cu capul în jos după care îşi continuau vânătoarea de sturzi. Am gătit nişte tortellini, mai târziu am băut iar cafea şi m-a servit cu un fel de prăjituri arăbeşti cu fistic. M-am scotocit şi eu prin buzunare şi am găsit două ciocolăţele, una cu cafea şi una cu praline, am strănutat bucuroase, ne-am uitat pe poze, am ascultat Underworld şi Duke Ellinghton, am fumat tiutun, ea a mai băut o moleculă de vin roşu şi răcoros, eu mahmură ca de obicei mi-am băut cafeaua până la capăt. Afară lumina scăzuse, am mers în camera cu pianul fără coadă, a pus nişte lumini, am făcut poze, am fumat, ne-am jucat, am mai stat la palavre, am văzut şi pozele şi ne-am lămurit, arătam ca un băieţoi cu noua freză avant gard. Am stat până seara când a venit să mă recucerească bărbatul în carul lui de luptă şi nu am putut să rezist. Evreica m-a pupat pe amândoi obrajii şi m-a prins de mâna dreaptă la plecare zâmbindu-mi. O priveam aşa coborând pe scara îngustă şi mă gândeam să nu alunec şi să mă lovesc la dinţi. De aceea nu zâmbeam, cred că aveam buzele strânse. El era în faţă. Claxonase de vreo două ori. Era obosit şi nervos. Nu am vorbit. Mi-am adus aminte când venea mama să mă ia de la creşă de multe ori mă ascundeam. Nu-mi plăcea cum mă ţinea de mână când eram mică. Strâns şi aspru. Ce tout!
Timpul era întunecat, mă bag în vană şi citesc din Brumaru. Poezie la lumina fabuloasă a lumânării. El îşi râde în sinea lui dar mă lasă. Se uită la televizor, la actualităţi. Avea pe noptieră “Fata cu cercel de perlă” şi o carte despre tehnica fotografierii. O să adoarmă. Mă bag lângă el în pat, corpul meu e aburind, am pielea umedă şi mă lipesc de corpul lui mare după ce-l privesc cum doarme, doarme cuminte şi departe. Acelaşi miros. Eu nu pot adormi. Nu mai am stare să citesc, stau doar în capul oaselor şi mă uit la dulapul din faţă, la praful depus, la mărgelele şi brăţările mele răspândite pe-un raft. Deschid sertarul noptierei din dreptul meu, sunt nişte chitanţe, prezervative, fotografia mea, paşapoartele noastre, o agendă, nişte monezi şi nişte cartuşe cu aer comprimat. Dacă tragi de aproape poţi răni grav un om. Plescăie în somn şi respiră pe gura rămasă întredeschisă. De afară vine zgomotul dinspre aeroport al avioanelor care decolează. Lasă urme pe cer. Nu pot dormi. Sting totuşi lumina şi închid ochii. Am senzaţia că îmi văd pleoapele pe interior. Îi simt mirosul, căldura şi îi aud respiraţia. Aş vrea să-l îmbrăţişez, să-l fac să se întoarcă şi să dormim cuprinzându-ne. Dar deschid ochii şi încep să privesc siluetele lucrurilor prin întuneric, e linişte şi e cald.
Prieten la toartă cu-n crin
Umblam prin bogate ţinuturi;
Pitacii în pungă puţini
Dar inima plină de fluturi!
Mi-aduc aminte de nişte versuri şi de o povestire care am citit-o la librăria “Joc secund” în picioare, aşteptându-l să iasă de la birou să luăm masa la “Casa cu flori”. Era atât de serios când a intrat acolo, s-a salutat cu librarul şi mi-a făcut semn să ieşim. Librarul era un tip cam de aceiaşi vârsta cu el, un tip cu nişte ochi blânzi, albaştrii, care nu se mai terminau. Veneam acolo câteodată ca să-l văd şi pe el. În librărie stăteam cu nasul într-o carte şi nu îl priveam decât dacă cumpăram ceva. Mă privea într-un fel anume, întrebător dar liniştit. Aveam impresia că îl ştiu de mult timp şi că ar mai fi ceva. Câteodată mă gândeam la el, mai ales când îmi cădea în mână o carte nouă. Imi place să miros cărţile noi, mi-a plăcut dintodeauna. Iau o carte cu un titlu atrăgător şi o răsfir, închid ochii şi inspir mirosul. Aş putea adormi brusc de plăcere.
Stă pe marginea patului şi mă priveşte, îmi şopteşte numele, deschid ochii şi îl privesc. E îmbrăcat, are paltonul pe el, mă invadează parfumul tanant al aftershave-ului. Mă furnică nările. Mă înveleşte mai bine şi mă sărută. Scurt. Se ridică şi nu mă mai priveşte din pragul uşii. Nu-mi mai zâmbeşte în timp ce se îndepărtează. Aud uşa închizându-se într-un anumit fel. Nu a încercat să nu facă zgomot. Aud portiera, motorul maşinii şi pietrişul. Maşina se îndepărtează. Iau telefonul şi formez numărul. Nu răspunde. Ar trebui să fie acasă, poate nu s-o fi trezit. Deschid televizorul şi nimeresc un documentar despre animale. Antilope. A uitat lumina aprinsă în cameră. Mă întreb dacă am ceva de făcut azi. Mă duc să iau un pahar cu suc de portocale. Mă uit să văd dacă s-au uscat rufele. Pardoseala e caldă. Imi place să umblu cu picioarele goale. Tot timpul îmi spune să nu mai umblu aşa. E murdar pe jos. Îmi place să mă murdăresc. Rufele sunt uscate dar au prins un miros de interior. Mă întreb cum este mirosul meu. Îmi iau de băut şi mă bag la loc în pat. Lenevesc. Toată dupămiaza. Mai târziu sună telefonul. Răspund. Este el, dă o fugă până acasă. Mă simt de parcă urmează să am musafiri nepoftiţi şi încep să mă pregătesc ca pentru o vizită. E casa lui. Mă aranjez în oglinda de la baie pătată de stropi. Mă privesc şi îmi place cum arăt în dimineaţa asta. Am porii închişi. Şi ochii, ochii parcă nu sunt ai mei. Iau sticla lui de aftershave şi pun câţiva stropi în căuşul palmei pe care îi întind pe gât. Mă uit la mine de sus. Mă duc la sertarul noptierei şi iau cartuşele. Pistolul e undeva în bibliotecă. Nu ştiu de ce. Scot încărcătorul şi pun unul câte unul cartuşele. E o armă grea. Nu mai am ce face. Aud târziu portiera maşinii. Trebuie să mă încalţ. Stau în picioare dincolo de masă. Deschide uşa, zâmbeşte. Intră un val de frig şi mi se umezesc ochii. Îşi scoate fularul şi mă priveşte pătrunzător. Mirosul i se răspândeşte în încăpere. Trage de zâmbetul său dar ochii îi devin serioşi.

IRISUL ÎNTUNECAT

M-am dus până la el. M-a găzduit ca pe o cunoştinţă veche sau ca pe o rudă apropiată în apartamentul pentru ocazii, aproape de centrul studenţesc. Mi-a arătat unde pot să-mi aşez hainele, îndemnându-mă să despachetez. Mi-a explicat cum funcţionează cele trei încuietori ale uşii de la intrare, a expus un mic istoric al locuinţei, apoi a plecat grăbit pntru că avea câteva întâlniri importante. Interiorul era amenajat modern, ultimele tendinţe în materie de decoraţiuni. Am făcut o baie şi am ieşit să iau masa la taverna grecului, unde mi-a sugerat el să merg, în apropiere. Am cutreierat după masă câteva ore oraşul. Liniştit, netulburat, cu oameni moi, blajini, tăcuţi.
Mă simţeam ca în cartierul muncitoresc al copilăriei mele când veneau vacanţele de vară cu valuri de căldură stătută şi pictiseală, când ştiam atât de bine împrejurimile, dar nu aveam voie să depăşesc vecinătatea străzii Steluţei în căutarea altor locuri de joacă, a altor copii. De la staţia autobuzului 2, de lângă pasarela ce se înălţa abruptă peste liniile de cale ferată, continuând cu căminele de nefamilişti, liceul Navrom, şcoala numărul 41, unde am învăţat până în clasa a patra, apoi pe cealaltă parte a străzii – complexul alimentar, poşta, farmacia şi grădiniţa, până spre Valea Portului, graniţa extremă, reală, delimitată de gard de beton şi sârmă ghimpată, străjuit pe alocuri de cuştile înalte ale grănicerilor. Teritorii interzise: zona poarta 6, cartierul kilometrul 4-5 de peste liniile ferate, curtea liceului Navrom, acasă la cumătra, la ţevile de lângă centrală, boxa, uscătorul. Câteodată mă duceam acasă la cumătra şi mă jucam la telefon cât era la baie, sau furam flori din grădina liceului, mă aventuram alteori pe Valea Portului după fluturi şi melci sau treceam chiar peste linii până în 4-5 unde era o piaţă de flori şi o librărie cu cele mai frumoase jucării în vitrina căreia priveam minute în şir până tresăream aducându-mi aminte că trebuie să mă întorc. În piaţa de lângă aprozar uneori veneau ţigănci care vindeau cercei şi inele, susan, acadele şi mere în caramel la 3 lei, făceau găuri în urechi sau îţi ghiceau. Aveam parcarea din spatele blocului, leagănele de la groapa cu nisip, curtea şcolii şi grădina cea mică din faţa blocului de sub balconul nostru de la unu, unde ne aduceam preşurile de la uşi şi păpuşile, Ancuţa avea un serviciu de ceai de jucărie, după ce s-a dezcompletat mi-a dat mie restul ceşcuţelor. Cristina era mică, mai mică decât mine, blondă cu ochi albaștrii și foarte neastâmpărată, cu ea făceam cele mai mari drăcii, nu aveam limite, era deschisă la toate propunerile, am crescut împreună, câteodată mânca și dormea la noi. Familiile noastre se simpatizau. Nu a apucat să intre în clasa întâi, a fost răpusă de o tumoare pe creier. La ultima mea aniversare mi-a făcut cadou un volum de poezii de Eminescu. A fost ideea mamei ei de fapt. Țin minte că nu mi-a placut, mi se părea un cadou prea serios. O visam adesea și mă întrebam oare cum ar fi arătat mica fată veselă cu ochi prea albaștri. Mai târziu am descoperit cartea în bibliotecă și m-am uitat cu atenție pe copertă, nu era numai închipuirea mea, fata desenată semăna foarte bine cu Cristina, așa cum ar fi arătat în momentul acela. Emoționată am început să citesc închipuindu-mi ca mi-e alături. Mai era Narcisa, o tătăroaică de-o seamă cu mine, slăbuță și supărăcioasă. Făceam schimb de prăjiturivara iar iarna, pentru că nu aveam voie să alerg stăteam în scara blocului și ne povesteam chestii înspăimântătoare, povești cu strigoi, vise caudate, întâmplări cu morți. Când murea cineva în cartier era un eveniment, pentru că în general nu se întâmpla nimic, și atunci lumea se strângea ca la circ, înfiorată, curioasă, amatoare de emoții. Ne amestecam și noi printre curioși, deși părinții ne interziceau strict și ne supravegheau cât puteau de bine. Aveam o atracție îngrozitoare pentru grotesc, nefiresc și macabru. Nu pot să uit când s-a sinucis un bărbat din blocul vecin, peste drum de grădiniță, se strânsese foarte multă lume în fața blocului, niște bărbați au ieșit cu mortul într-o patură și l-au urcat într-o dubă, iar noi ne-am strecurat printre picioarele lor și am urcat scarile până la etajul trei după urmele picăturilor de sânge care se scurseseră prin pătură. Prin ușa deschisă am văzut văruiala demodată din sufragerie care o mai aveau doar oamenii săraci, niște corpuri geometrice verzi stropite cu mică strălucitoare și valul de creier și sânge ca un evantai care împroșcase corpurile geometrice. Într-un colț ca o străină de toate astea plngând rușinată soția sinucigașului își frângea mâinile cu disperare. Imaginea asta m-a înfricoșat atât de tare încât m-a urmărit ani și ani de zile fără scăpare. Dar cu următoarea ocazie când se băgau tacâmuri de pui la gostat oamenii întâmpinau cu un trist entuziasm noul eveniment și se așezau ca niște umbre de piatră la cozi lăsându-și memoria încordată să se scufunde în adâncimile uitării. Locuiam într-o pâine coaptă pe vatră cu coaja foarte aspră şi groasă.
Seara a venit apăsătoare, picurându-mi o îngrijorare ciudată, inexplicabilă, apropiată disperării, ca înaintea vizitei unui creditor mut, înspăimântător, care ţi se agaţă îndârjit de rever şi nu te mai poate amâna. Era una din acele înserări, teribile, care-ţi vâră în sân neliniştea ca o mână aspră, rece, cotrobăitoare după nu ştiu ce. M-am întors spre apartament posomorâtă, strânsă de noapte ca de nişte pantofi cu un număr mai mic, am desferecat uşa şi stând pe întuneric am aşteptat. Fereastra dădea spre o grădină, iar copacii înalţi acopereau vederea spre ferestrele blocului din faţă. A sunat şi am tresărit. Îmi vorbea parcă de la celălalt capăt al lumii, cu o voce insolită pe care nu i-o cunoşteam, în primele momente am crezut că e o greşeală. M-a invitat la masă. În ciuda tristeţii, m-am pregătit ca pentru cea mai importantă revedere. Mă aştepta în maşină, nerăbdător, puţin nervos că a aşteptat prea mult, mi-a deschis portiera din spate a maşinii. A urcat rapid, a dat cu spatele, eram deja în bulevard, mergeam în lungul râului. În dreapta lui era o femeie, o altă femeie, care s-a întors lent înspre mine, zâmbind calm s-a recomandat, probabil că mi-am zis şi eu numele, nu mai ştiu, mă uitam fix la ea, poate prea insistent, holbându-mă, el era atent la drum, încruntat, părea că e în întârziere, ea era întoarsă înspre mine încercând să fie politicoasă sau prietenoasă, nici nu ştiu, eu îi vedeam semiprofilul, cred că era frumoasă, nu-mi dau seama, voiam doar să deschid portiera din mers şi să mă las să alunec, să mă prăvălesc, să mă rostogolesc, să mă fac una cu asfaltul. Pe el nu-l mai vedeam bine, de parcă se lăsase ceaţa. Am ajuns, au ieşit ei doi şi m-au aşteptat să cobor, îmi tremurau însă genunchii, încheieturile, mi-am uitat poşeta în maşină, ea se agăţase de braţul lui, eu nu aveam poşeta, mâinile îmi atârnau ca niște cioturi, era deja noapte, era foarte cald, era o noapte sufocantă, cu miros de mâl dinspre râu care mă făcea să ameţesc. L-am văzut atunci cum era, se temea de mine, eu purtam o rochie albă şi mă simţeam ca o asitentă medicală la sfârşitul turei de noapte în care au murit câţiva pacienţi. Probabil că am vorbit şi eu, nu mai ştiu ce am îndrugat, cred că am comandat o îngheţată, orice dar fără ciocolată, se făcuse un pic răcoare după îngheţată, în mod normal ar fi trebuit să fiu cuibărită lângă el, aproape de umărul lui rotund. În faţa mea însă, jucându-se cu linguriţa, stăpânindu-şi teama, cu ochi tulburi, neplăcându-i situaţia, aflat în discomfort teribil, era el. Nu mă privea şi nu ştiu despre ce vorbea. Rar, luându-şi timp pentru gândire, răsuna ca un bâzâit de radio care prinde paraziţi. Avea oricum totdeauna dreptate, nu aş fi îndrăznit să-l contrazic.
El, iată! Pentru el venisem, să sune trâmbiţe, să se zdrobească alămurile. Ca o veche cunoştinţă, o tânără femeie în vizită şi înainte de asta zeci de scrisori exaltate despre lipsa de el, despre bântuirea mistuitoare, despre necredinţa lui. Bărbatul ca o bijuterie scumpă, marele înţelept, recipientul cu vorbe potrivite, fermecătoare, întunecatul bărbat cu priviri perforatoare care m-a modificat, m-a forjat într-o piesă unică care se putea îmbina numai mecanismului său de roţi zimţate, aflate în continua mişcare, un instrument unic, cu poftă multă, desuet, depăşit de noile invenţii şi tendinţe.
Ea poate că era frumoasă.
Mai târziu m-a condus la apartament. Ea a spus politicos “la revedere”, eu nu mai ştiu ce am mai spus, am străbatut aleea pietruită, mă descumpănea fiecare ridicătură din alee, în scară era un întuneric muced şi aş fi vrut să găsesc un întrerupător, mi se făcuse greaţă, dar nu găseam, mi-a rămas var sub unghii, şi am prins balustrade, m-am ridicat în ea şi am ajuns nerăsuflând lângă uşa rece de metal, am trecut dincolo de cele trei încuietori, am intrat şi m-am oprit în baie sub duşul modern şi am lăsat apa să curgă peste mine în rochia albă ca de asistentă medicală ce şi-a pierdut pacienţii, peste mirosul de râu murdar care străbătea oraşul, peste mirosul acelui oraş liniştit, peste mirosul meu alterat, strivit de celelalte mirosuri. Și mi-am şters. De pe buze roşul. Mâncasem cu grijă îngheţata să nu se ia culoarea de pe buze. Îmi priveam încălţările cu părere de rău. De acum se afla deja acasă, unde îşi aducea numai prietenii apropiaţi şi pe ea. Savura un vin roşu, sec, pe verandă, îi vorbea despre cerul de ţară, cerul acela jos, spuzit de stele. “Mâine trebuie să tund iarba”, ar putea spune. S-ar ridica, ar stinge luminile, ar aduce din casă o haină sau altceva, ar aşterne-o pe umerii ei, ea s-ar răsfăţa, apoi s-ar aşeza gânditor pe trepte, s-ar uita din nou la cerul brăzdat de zboruri fluorescente, ar inhala adânc aerul răcoros, tare, ar da pe gât vinul rămas în pahar şi s-ar duce lângă ea aproape, cuprinzând-o în braţe, iar ea s-ar cuibări supusă în locul meu preferat, lângă umărul lui rotund. Sunt a ta. Curând s-ar duce la culcare, a doua zi urmează întâlnirile importante şi cămăşile albastre foşnesc pregătite. Dacă peste noapte i se vor răci picioarele, el i le va încălzi şi o va cuprinde în braţe rotund.
În tot timpul ăsta eu sub duş nu m-am gândit la nimic. Nimic. Aş fi dorit bucuroasă să alunec pe marginea căzii şi să-mi frâng gâtul, să-mi strivesc ţeasta de gresia lui din baie. Stăteam încă sub duş pentru că nu-mi rămăsese nimic altceva mai bun de făcut. Viţelul de aur al dragostei mele, îl găsisem bine, în braţele unei femei, frumoase poate, aveau planuri, erau prinşi, iar eu eram doar o cunoştinţă, care nu se mai gândea la nimic.
Cu bagajele făcute, precisă, îl aşteptam să-mi iau rămas bun, civilizat, aşa cum îi place lui. Mă trezisem greu, ca un om bolnav, sleită, cu ochii lipiţi şi gura uscată, îmi ţiuiau urechile şi mă ustura în gât. Acum vedeam încăperea. A lui. Lucrurile lui. Mă dureau, mi-erau dragi. Am aşteptat mult, firesc pentru noi doi, se înserase, am stat doar pe canapea, mă furnica pielea, nu m-am mişcat, cheile erau pe masă, uşa descuiată. A venit fără să sune, a bănuit că stăteam de acum pe întuneric aşteptându-l, l-am auzit cum pășea pe gresia din hol, rar, nehotărât, de parcă voia să se întoarcă. A rămas în pragul uşii, desluşindu-mă în întunerciul cenuşiu, catifelat, tremurător, neştiind ce să-mi spună, sau nevrând să-mi spună nimic. “E multă lume pe străzi, e carnaval, sunt artificii, ar trebui să le vezi…” A spus. Până la urmă. Am auzit cum înghite. M-am ridicat să plec. Oraşul se trezise, devenise un amalgam asurzitor care mă toropea, mă simţeam de parcă nu mai eram eu, l-am atins, m-am agăţat de el, i-am atins braţul, m-am tras înspre el ca să nu mă rătăcesc în mulţime, dar şi-a retras mâna privindu-mă ciudat, cu un amestec de reproş şi vinovăţie. “Să nu te vadă cineva.” Nu mă privea. Era încordat. Se păzea. Eram doar o veche cunoştinţă. Din altă lume, din altă viaţă, care se sfârşise, mi s-a părut că îmbătrânesc brusc. Prin dreptul nostru au trecut nişte acrobaţi pe picioroange, apoi o pereche de circari care scuipau flăcari, iar ochii săi erau ficşi, maţi şi mi s-a făcut teamă că îl pierd cu desăvârşire, flăcările au strălucit iar el se uita în jur după cunoscuţi, sobru, reticent, cu braţele încolăcite ca o armură pe piept, în târguşorul de cetăţeni bonomi. Mi-a îngheţat inima. Cine era ea? Cine era ea? Eram un străin. Nu-mi mai păsa. Am alergat, târâindu-mi bagajul, el m-a strigat, vocea îi rămânea în urmă topindu-se în larmă. M-a ajuns şi ne-am oprit, au dat drumul la artificii, le priveam tăcuţi, nu respiram, el şi-a deschis armura, eu am intrat între umăr şi claviculă, simţindu-l cum mă inspiră, mâna lui alunecase prin părul meu şi el a alunecat tot înspre mine, întors, trezit dintr-un somn. Nu-i mai era teamă, nici urmă de reproş, ochii îi străluceau adânci, întunecaţi, mistuitori. După ultimul foc de artificii ne-am continuat drumul tăcuţi spre gară. M-a ros un pantof şi schiopătam un pic. “Cred că m-a văzut cineva.” Ce confesiune teribilă, dezastruoasă, ireversibilă. Câtă risipă. Cine era? Dar el, el ce mai era, ce mai rămăsese din el? Care dintre noi era victima?
Ne-am regăsit după câţiva ani, într-o iarnă blândă, umedă, în care burniţa uşor întunecând străzile. Teritoriu neutru: un oraş mare, ce aducea a ghetou, rece şi murdar, asurzitor precum o avalanşă. Ne-am strâns în braţe cu grijă. Eram amândoi altfel. Un pic mai mult decât doi străini. La mine culoarea părului era alta, felul în care purtam hainele, veselia artificială, dezinvoltura rece, trucată, entuziasmul cu care voiam parcă să-l impresionez. Venise cu treabă şi mai avea câteva ore până la tren. Am comandat mâncare chinezească în micul apartament închiriat, ca doi prieteni vechi. Se aşezase pe scaunul meu alb şi mă privea. Stăteam pe marginea patului, stingherită, ca şi cum nu erau lucrurile mele. A venit mâncarea şi ne-am înveselit, am mâncat lacomi şi curioşi, făcând glume. M-a întrebat dacă poate face un duş şi după ce i-am dat un prosop curat am ieşit. O pudoare nefirească m-a invadat. Corpul său întunecat care mă apărase, mă cotropise, părea acum o carcasă bizară care mă deruta. Mai slab, mai bătrân şi puţin tulburat de evenimentele recente din viaţa lui, se băga în duşul meu, stângaci, studiind cu siguranţă toate obiectele, recipientele, bidoanele, sticluţele, tuburile, flacoanele, paharele, punguţele, cutiile şi vasele existente în baia mea, înşirate într-o ordine a cărei logică numai eu o pătrundeam şi cred că zâmbea, în felul în care-l cunoşteam şi care m-a neliniştit adesea. Când am revenit vizitatorul ieşise din duş cu nelipsitul aer de bună creştere care-i dădea uneori încordarea câtorva gesturi, studiate în prealabil şi evaluate. Îl simţeam abrupt şi alunecos, iar baricadarea asta mă înfuria îngrozitor, încât nu am mai scos nici o vorbă, protestând. Am intrat uşor ca să nu-l surprind şi mai ales ca să am vreme să mă retrag în cazul în care s-ar fi aflat într-o ipostază ce ar fi putut declanşa panica. Eram două obiecte fragile cu conţinut necunoscut şi nu ştiam ce tratament să ne administrăm unul altuia. S-a îmbrăcat, şi-a luat geanta de voiaj pe umăr, a mai privit o dată camera şi a ieşit. L-am condus până la staţia de taxiuri din apropiere. Ne-am luat “la revedere” scurt şi am răsuflat parcă uşurată. A fost o părere. A trecut telegrafic şi nedefinit. Eram derutată. Fusese doar o seară ciudată. Nici nu mă aşteptam să-l revăd în acelaşi an, peste câteva luni, când, după o serie de întâmplari, o întâlnire cu el, scurtă, ca întotdeauna, mi-ar fi părut o nălucire lipsită de prea mare importanţă. L-aş fi privit în ochi cu răceala, l-aş fi luat peste picior cu indiferenţă, mi-ar fi scăpat nişte răutăţi, cu siguranţă, iar el ar fi zâmbit detaşat, superior, aproape levitând deasupra tuturor din pricina întelepciunii şi neimplicării afective. Calea nonataşamentului. Nu putea fi nici victimă, eventual un soi de salvator. Nu se identifica cu nici un erou arhicunoscut a cărui viaţă şi fapte să-l fi impresionat în mod covârşitor, era el, pur şi simplu, o creatură plină de ea însăşi, care nu mai folosea demult modele. A sunat şi politicos m-a invitat să bem ceva împreună. Ne-am întâlnit înspre seară. Voia să plece a doua zi. Spre amuzamentul meu am aflat că treburile l-au reţinut în oraşul masiv mai mult decât se aştepta. Am petrecut câteva ore într-un restaurant, după care desţelenit de discuţie m-a întrebat dacă poate rămâne la mine peste noapte, era vorba doar de o singură noapte, o chestie provizorie, a doua zi urma să se cazeze la un hotel. Cum colega de apartament lipsea i-am spus că poate dormi în patul ei. A acceptat. Am băut o sticlă de vin, am mai povestit, rar, fără multe detalii, i-am făcut patul şi mi-am făcut de lucru, încercând să mă manifest firesc, ca şi când ar fi fost doar un prieten. A adormit rapid. Abia îndrăzneam să-l privesc cum doarme. Era devastator. El şi eu în aceiaşi încăpere, reci şi cuminţi, precum camarazii, nişte colegi de cameră în internatul auster al şcolii mele. O cameră de fete în care elemente disparate, împrăştiate pe mobile, mai aminteau de copilăria-adolescenţa, cruzimea de care abia s-au desprins. Fete răsfăţate şi visătoare, care suspinau solitare în timpul nopţii cu capul sub pernă, iar ziua cochetau – femei reale, aruncate într-un fel de dispută repetată frecvent, răspândindu-şi mirosurile, feromonii incitanţi, marcându-şi teritoriile. Iar el, mai bătrân şi mai îmbătrânit, se odihnea într-unul din paturile din încăpere, vorbea în somn, dar nu sforăia. Un bărbat aproape gol între aşternuturi, dormind aproape liniştit, la un metru de mine. Iar eu nu-mi puteam găsi somnul. Mă devasta lumina lunii pline, greţos de romantică, aproape că-mi scotea ochii, strecurându-se printre spaţiile storurilor albe. Regulile jocului. Era o noapte luminoasă, eu, în loc să dorm, aveam un nod în gât, dureros şi viu, iar el dormea liniştit în patul colegei de cameră şi m-a surprins un fel de gelozie sumbră, disperată, văzându-l cum se afundă între pernele ei, o necunoscută pentru el, o fi simţit mirosul ei de creolă, i-o fi simţit parfumul imprimat în aşternuturi… Îl vedeam rar şi atunci nu prea aveam emoţii, ne priveam despovăraţi de sentimente, mai cinstiţi, mai deschişi. Cu toate astea, în acea seară, eliberat faţă de acea responsabilitate faţă de dragostea mea iraţională de altă dată, părea frivol, ca un animal neştiutor, dormind cu o inocenţă prostească în acel culcuş, nebănuind dragostea mea himerică din trecut, rana de acum, care avansa descompunându-mă. Eram un câmp imens, pustiu, o stepă la crepuscul, între anotimpuri, spre toamnă poate, când vegetaţia e atinsă de zvârcolirea dinaintea morţii. Aşa mă simţeam dispreţuindu-l pentru că nu m-a văzut, pentru că nu m-a simţit, pentru că nu a remarcat fie doar analitic, ca un psiholog, chiar şi unul mediocru, tristeţea mea, marea mea tristeţe că nu-l mai puteam iubi vreodată. Ce aveam împotriva lui? Aveam să-i reproşez acea prietenie, ridicolă, detaşată, stinsă, civilizată, de oameni, cunoştinţe care se revăd rar, cu ocazii care nu au de a face cu acea întâlnire. Dacă ar fi ceva afaceri de rezolvat prin oraşul acela imens, congestionat şi buhăit ce-ar fi s-o vedem şi pe ea între pauza de prânz şi întâlnirile de seara? Prietenia, aşa zisa prietenie, era o întâlnire între doi străini, cu vieţi separate şi diferite, pe care încercau sau evitau să şi le povestească în câteva ore. Era totuna. Dar el nu sforăia. Asta îmi plăcea. Aproape că nu exista, puteam să-mi închipui. Totuşi îl auzeam. Respira între aşternuturile altei femei şi nu mă puteam lipsi, nu-mi puteam reprima acea gelozie, mai dureroasă în absenţa iubirii. Sufeream ca o imbecilă gândindu-mă cât l-am iubit, cât nu-l mai iubeam şi cât nu l-aş mai fi putut iubi. Nu-mi mai doream nimic, dar asta mă tortura în acea noapte. Cu toate astea, mi-a povestit despre femeia pe care o iubea, o alta, altă femeie, pe care fără să o cunosc o detestam şi o veneram în acelaşi timp. Nu sunt a ta. Cât l-am mai iubit! Ca o apucată. Ca toate culorile. Cât nu-l mai iubesc. Ca gri. Cât nu-l voi mai putea iubi. Ca negru.
Ce a urmat a fost o capcană. Am tot încercat să mă ridic deasupra, să-l uit cu totul, să nu mai păstrez nici urma vechilor resentimente, să-l fac să dispară, să-l îndosariez printre amintirile nefolositoare, să-l decupez de printre gândurile recente, să-mi hrănesc indiferenţa, dar nu dintr-un orgoliu rănit, uşor îndurerată, ci amnezică să mă descotorosesc, să mă curăţ, să mă cruţ. Devenise pată de unsoare, nu mă bucura, mi-era totuna. Era cursul firesc: uitarea desăvârşită a agresorului. Amintirea lui îmi producea o stare de vomă, convulsii tacite, dizarmonii. Viermele cocoloşit în piept îmi tăia respiraţia.
Însă el tot apărea. O stafie. Prezenţă violentă. Eu care l-am îndepărtat, trebuia să îl reîntâlnesc, să-i vorbesc, să-i povestesc despre mine – ce-am mai făcut… Nu puteam să-i zic că nu am mai făcut nimic. Că nu am iubit. Că am întâlnit barbaţi minusculi, retarzi şi insuficienţi, reci şi lacomi, nişte rozătoare, trişti şi distanţi, dezvoltând universuri cu o fizică necunoscută, mult exterioare mie. Că am cunoscut femei hâde, cu ochi goliţi, albi, ce alunecau leşinate în braţele oricui cu nonşalanţă, găsind în asta voluptăţi estetice, smirgheluindu-şi pântecele cu seninătate, fără gânduri secunde. Bărbaţi şi femei hulpavi ce colcăiau în babilonia din oraşul mare şi găunos. Nu-i puteam descrie singurătatea şi deruta, nefericirea, panica generată de lipsa de sens. De aş fi putut doar să tac şi să-l privesc. Aş fi fost doar o privelişte deplorabilă, jucând un rol scârbos de victimă, trebuia să-i descriu întâmplări virtuale, să mă descriu entuziastă şi încântată de ce mi se întâmplă, de viaţa aceasta colorată şi surprinzătoare. Îmi spunea din când în când că mă invidiază. L-aş fi pleznit atunci fără remuşcări. Dar farsa continua. Eram o domnişoară cu educaţie.
Îl reintegram amintirilor, prezentului, pentru câteva ore, treceam prin tot calabalâcul memoriei, recapitulam povestea noastră, strângeam din dinţi, deveneam agreabilă şi fermecătoare, lăsam surâsul meu să-l stârnească, voiam să-l fac să mă dorească, ca să nu mă poată avea, să mă vrea şi să nu mă dau, cu ură şi cu durere. Râdeam, eram femeie, iar el scâncea lângă mine şi mă prefăceam că nu bag de seamă. Mă întrebam dacă m-a iubit vreodată. Nu. Desigur. Îmi arunca câte o ciozvârtă de “îmi eşti dragă” iar eu mă frământam pe marginea unei bucurii ambigue.
Un partener de discuţii ca oricare altul şi uit de harnaşamentul deziluziei care mă făcea să-mi doresc să-l strivesc şi împreună cu el lungul şir de femeiuşti pe care le-a manevrat. Mă întrebam dacă le-a făcut pe toate să-l iubească. Mă tot gândeam ca o bătrânică nemulţumită şi îndârjită cu degete înţepate de la goblen, care-şi plescăie rictusul antipatic. L-am căutat pe el în tot timpul ăsta în toţi bărbaţii, vrând să-l uit totodată, iubindu-l cu ură şi deznădejde. Si nu mi-l mai doream, nu mai doream să-i încerc felul de a face amor, puterea lui, stăruinţa, încăpăţânarea, farmecul, cuvintele alese, concluziile înţelepte, eleganţa încropită şi micile delicii cu care mă puteam delecta: timidităţile, admiraţia lui precară pentru mine, felul stângaci în care spunea glumele, aerul serios după care se ascundea când gândea îndelung, nedumerit, parfumul lui mai ales, neschimbat, dar care aducea o poveste diferită de fiecare dată. Preţ de câteva clipiri, când pleoapele acopereau ochii mei căscaţi, usturători, izbucnea halucinaţia scurtă, iute, ce mă devasta, un filtru derulat cu viteza unui fior, a unei păreri. Apoi mă uitam la el, întotdeauna aşezat de faţă, să ne putem privi, îmi vorbea molcom, zâmbind liniştit, gândindu-se la cuvinte, mulţumit, uşor emoţionat poate. Eu, indiferentă. Nu îmi ascundeam nepăsarea, i-o fluturam pe dinainte, în loc să îi strig: “Eşti crud şi suficient, mă răneşti, mă mutilezi!” În încercarea de a-mi produce o amnezie forţată am anulat tot, dar tot stătea înfipt în mine, pe undeva. Inerţie. Îl privesc ca în pauza de reclame. E mai bătrân şi are pielea mai moale. Aproape mă bufneşte râsul, răutăcios, care mă face să mă simt în viaţă. “Scofâlcitule!” E la fel de cald. Privirea e mai bună, mai grea. Are ochi ageri cu care mă descoase. Mă asediază. E consecvent, inteligent. Sunt femeie. E un bărbat de carieră.
L-am privit cu o curiozitate bolnăvicioasă cum mă cucereşte. Ca un tiran ascuns am asistat la dansul lui de păun. Nu m-am ferit să-l dispreţuiesc, am îngheţat de nemulţumire şi necredinţă. Îl bănuiam un farsor, un vanitos ce-şi doreşte ceea ce nu mai poate avea. Şi mă îndârjeam, îmi interziceam să îl iert, şi-mi spoream nefericirea. I-am dat ceva într-un târziu şi mi-am râs de el, ce nevolnic! M-a vrut și m-a avut dar nu mai eram demult a lui. Ce victorie tristă și mizerabilă. Nu ştie, nu bănuieşte cum să mă câştige. Simţeam cum mi se golesc ochii de culoare, se scurgea irisul întunecat şi-mi rămâneau cei doi lobi albicioşi, nevăzători. L-aş fi strivit între coapse, l-aş fi surpat, l-aş fi călcat în picioare. Voiam să-l văd venind în genunchi la mine. Eram amândoi atât de nefericiţi. Vara devenise o greutate. Respiram aerul devenit acid şi ne înghiţeam ciuda şi tristeţea, cu capul într-o parte, tăcuţi, absenţi, străini, îmbătrâniţi. Eram o doamnă pe tocuri de plută într-un echilibru instabil. Vara a fost o cursă într-adevar. Pe care eu mi-am întins-o. Mi-am cioplit în suflet dezamăgirea. Avea o dragoste onestă, stăpânită, de colecţie, care-l mulţumea. Cu tunsoarea lui corectă, cu deciziile bine cântărite, cu mima sobră, cu referinţele intelectuale, cu nările lui dilatate, cu cămăşile în trend, scrobite, impecabile. Cu râsul meu de cucuvea, cu ochii tulburi, suspicioşi, cu obstinaţia descompunerii, cu mersul meu pe mijlocul şoselei. L-am incomodat şi s-a întrebat cred cine sunt eu cea de acum pe care o chemase între aşternuturile lui, între faldurile inimii robuste, de băiat crescut la ţară, de bună credinţă, hrănit bine, obişnuit cu munca aspră. Imi ierta accesele cu răbdare şi dedicaţie, schiţate de curba unei demonstraţii precise, riguroase, ce reflectă formarea sa severă. Nu îmi spunea niciodată ce gândeşte, iar eu mă afundam într-o minciună, ştrangulându-mă, nimicindu-mi bucuria, orbecăind prin reţeaua resentimentelor mele. Bărbatul de carieră a înţeles o parte. Insuficient.
Doi acrobaţi căutand echilibrul. Am fost greoi şi strâmbi, nepotriviţi. Ne urmăream cu pasiuni adverse, cu priviri înguste, încordaţi, încovoiaţi, cu pumnii strânşi. Eu mai ales. Hrănindu-mi neîmplinirea. Întâlnirile noastre erau câmpuri de luptă. Ne aplicam lovituri, unele nimereau în gol, ne prăvaleam într-o încleştare corp la corp, apucându-ne gurile cu muşcături ca nişte săruturi, el îşi ţinea totdeauna ochii deschişi spionându-mă, iar eu mi-i strângeam şi mă desţeleneam spre a face o dragoste trupească hâdă şi mincinoasă ca o răzvrătire.
Cu pleoapele tale acoperă-mi ochii, să înțeleg. Să dorm. Lasă-mă să nu te mai aştept, să te iert. Întoarce-te de unde ai venit. Lasă întunericul să se coboare peste iris.