M-am dus până la el. M-a găzduit ca pe o cunoştinţă veche sau ca pe o rudă apropiată în apartamentul pentru ocazii, aproape de centrul studenţesc. Mi-a arătat unde pot să-mi aşez hainele, îndemnându-mă să despachetez. Mi-a explicat cum funcţionează cele trei încuietori ale uşii de la intrare, a expus un mic istoric al locuinţei, apoi a plecat grăbit pntru că avea câteva întâlniri importante. Interiorul era amenajat modern, ultimele tendinţe în materie de decoraţiuni. Am făcut o baie şi am ieşit să iau masa la taverna grecului, unde mi-a sugerat el să merg, în apropiere. Am cutreierat după masă câteva ore oraşul. Liniştit, netulburat, cu oameni moi, blajini, tăcuţi.
Mă simţeam ca în cartierul muncitoresc al copilăriei mele când veneau vacanţele de vară cu valuri de căldură stătută şi pictiseală, când ştiam atât de bine împrejurimile, dar nu aveam voie să depăşesc vecinătatea străzii Steluţei în căutarea altor locuri de joacă, a altor copii. De la staţia autobuzului 2, de lângă pasarela ce se înălţa abruptă peste liniile de cale ferată, continuând cu căminele de nefamilişti, liceul Navrom, şcoala numărul 41, unde am învăţat până în clasa a patra, apoi pe cealaltă parte a străzii – complexul alimentar, poşta, farmacia şi grădiniţa, până spre Valea Portului, graniţa extremă, reală, delimitată de gard de beton şi sârmă ghimpată, străjuit pe alocuri de cuştile înalte ale grănicerilor. Teritorii interzise: zona poarta 6, cartierul kilometrul 4-5 de peste liniile ferate, curtea liceului Navrom, acasă la cumătra, la ţevile de lângă centrală, boxa, uscătorul. Câteodată mă duceam acasă la cumătra şi mă jucam la telefon cât era la baie, sau furam flori din grădina liceului, mă aventuram alteori pe Valea Portului după fluturi şi melci sau treceam chiar peste linii până în 4-5 unde era o piaţă de flori şi o librărie cu cele mai frumoase jucării în vitrina căreia priveam minute în şir până tresăream aducându-mi aminte că trebuie să mă întorc. În piaţa de lângă aprozar uneori veneau ţigănci care vindeau cercei şi inele, susan, acadele şi mere în caramel la 3 lei, făceau găuri în urechi sau îţi ghiceau. Aveam parcarea din spatele blocului, leagănele de la groapa cu nisip, curtea şcolii şi grădina cea mică din faţa blocului de sub balconul nostru de la unu, unde ne aduceam preşurile de la uşi şi păpuşile, Ancuţa avea un serviciu de ceai de jucărie, după ce s-a dezcompletat mi-a dat mie restul ceşcuţelor. Cristina era mică, mai mică decât mine, blondă cu ochi albaștrii și foarte neastâmpărată, cu ea făceam cele mai mari drăcii, nu aveam limite, era deschisă la toate propunerile, am crescut împreună, câteodată mânca și dormea la noi. Familiile noastre se simpatizau. Nu a apucat să intre în clasa întâi, a fost răpusă de o tumoare pe creier. La ultima mea aniversare mi-a făcut cadou un volum de poezii de Eminescu. A fost ideea mamei ei de fapt. Țin minte că nu mi-a placut, mi se părea un cadou prea serios. O visam adesea și mă întrebam oare cum ar fi arătat mica fată veselă cu ochi prea albaștri. Mai târziu am descoperit cartea în bibliotecă și m-am uitat cu atenție pe copertă, nu era numai închipuirea mea, fata desenată semăna foarte bine cu Cristina, așa cum ar fi arătat în momentul acela. Emoționată am început să citesc închipuindu-mi ca mi-e alături. Mai era Narcisa, o tătăroaică de-o seamă cu mine, slăbuță și supărăcioasă. Făceam schimb de prăjiturivara iar iarna, pentru că nu aveam voie să alerg stăteam în scara blocului și ne povesteam chestii înspăimântătoare, povești cu strigoi, vise caudate, întâmplări cu morți. Când murea cineva în cartier era un eveniment, pentru că în general nu se întâmpla nimic, și atunci lumea se strângea ca la circ, înfiorată, curioasă, amatoare de emoții. Ne amestecam și noi printre curioși, deși părinții ne interziceau strict și ne supravegheau cât puteau de bine. Aveam o atracție îngrozitoare pentru grotesc, nefiresc și macabru. Nu pot să uit când s-a sinucis un bărbat din blocul vecin, peste drum de grădiniță, se strânsese foarte multă lume în fața blocului, niște bărbați au ieșit cu mortul într-o patură și l-au urcat într-o dubă, iar noi ne-am strecurat printre picioarele lor și am urcat scarile până la etajul trei după urmele picăturilor de sânge care se scurseseră prin pătură. Prin ușa deschisă am văzut văruiala demodată din sufragerie care o mai aveau doar oamenii săraci, niște corpuri geometrice verzi stropite cu mică strălucitoare și valul de creier și sânge ca un evantai care împroșcase corpurile geometrice. Într-un colț ca o străină de toate astea plngând rușinată soția sinucigașului își frângea mâinile cu disperare. Imaginea asta m-a înfricoșat atât de tare încât m-a urmărit ani și ani de zile fără scăpare. Dar cu următoarea ocazie când se băgau tacâmuri de pui la gostat oamenii întâmpinau cu un trist entuziasm noul eveniment și se așezau ca niște umbre de piatră la cozi lăsându-și memoria încordată să se scufunde în adâncimile uitării. Locuiam într-o pâine coaptă pe vatră cu coaja foarte aspră şi groasă.
Seara a venit apăsătoare, picurându-mi o îngrijorare ciudată, inexplicabilă, apropiată disperării, ca înaintea vizitei unui creditor mut, înspăimântător, care ţi se agaţă îndârjit de rever şi nu te mai poate amâna. Era una din acele înserări, teribile, care-ţi vâră în sân neliniştea ca o mână aspră, rece, cotrobăitoare după nu ştiu ce. M-am întors spre apartament posomorâtă, strânsă de noapte ca de nişte pantofi cu un număr mai mic, am desferecat uşa şi stând pe întuneric am aşteptat. Fereastra dădea spre o grădină, iar copacii înalţi acopereau vederea spre ferestrele blocului din faţă. A sunat şi am tresărit. Îmi vorbea parcă de la celălalt capăt al lumii, cu o voce insolită pe care nu i-o cunoşteam, în primele momente am crezut că e o greşeală. M-a invitat la masă. În ciuda tristeţii, m-am pregătit ca pentru cea mai importantă revedere. Mă aştepta în maşină, nerăbdător, puţin nervos că a aşteptat prea mult, mi-a deschis portiera din spate a maşinii. A urcat rapid, a dat cu spatele, eram deja în bulevard, mergeam în lungul râului. În dreapta lui era o femeie, o altă femeie, care s-a întors lent înspre mine, zâmbind calm s-a recomandat, probabil că mi-am zis şi eu numele, nu mai ştiu, mă uitam fix la ea, poate prea insistent, holbându-mă, el era atent la drum, încruntat, părea că e în întârziere, ea era întoarsă înspre mine încercând să fie politicoasă sau prietenoasă, nici nu ştiu, eu îi vedeam semiprofilul, cred că era frumoasă, nu-mi dau seama, voiam doar să deschid portiera din mers şi să mă las să alunec, să mă prăvălesc, să mă rostogolesc, să mă fac una cu asfaltul. Pe el nu-l mai vedeam bine, de parcă se lăsase ceaţa. Am ajuns, au ieşit ei doi şi m-au aşteptat să cobor, îmi tremurau însă genunchii, încheieturile, mi-am uitat poşeta în maşină, ea se agăţase de braţul lui, eu nu aveam poşeta, mâinile îmi atârnau ca niște cioturi, era deja noapte, era foarte cald, era o noapte sufocantă, cu miros de mâl dinspre râu care mă făcea să ameţesc. L-am văzut atunci cum era, se temea de mine, eu purtam o rochie albă şi mă simţeam ca o asitentă medicală la sfârşitul turei de noapte în care au murit câţiva pacienţi. Probabil că am vorbit şi eu, nu mai ştiu ce am îndrugat, cred că am comandat o îngheţată, orice dar fără ciocolată, se făcuse un pic răcoare după îngheţată, în mod normal ar fi trebuit să fiu cuibărită lângă el, aproape de umărul lui rotund. În faţa mea însă, jucându-se cu linguriţa, stăpânindu-şi teama, cu ochi tulburi, neplăcându-i situaţia, aflat în discomfort teribil, era el. Nu mă privea şi nu ştiu despre ce vorbea. Rar, luându-şi timp pentru gândire, răsuna ca un bâzâit de radio care prinde paraziţi. Avea oricum totdeauna dreptate, nu aş fi îndrăznit să-l contrazic.
El, iată! Pentru el venisem, să sune trâmbiţe, să se zdrobească alămurile. Ca o veche cunoştinţă, o tânără femeie în vizită şi înainte de asta zeci de scrisori exaltate despre lipsa de el, despre bântuirea mistuitoare, despre necredinţa lui. Bărbatul ca o bijuterie scumpă, marele înţelept, recipientul cu vorbe potrivite, fermecătoare, întunecatul bărbat cu priviri perforatoare care m-a modificat, m-a forjat într-o piesă unică care se putea îmbina numai mecanismului său de roţi zimţate, aflate în continua mişcare, un instrument unic, cu poftă multă, desuet, depăşit de noile invenţii şi tendinţe.
Ea poate că era frumoasă.
Mai târziu m-a condus la apartament. Ea a spus politicos “la revedere”, eu nu mai ştiu ce am mai spus, am străbatut aleea pietruită, mă descumpănea fiecare ridicătură din alee, în scară era un întuneric muced şi aş fi vrut să găsesc un întrerupător, mi se făcuse greaţă, dar nu găseam, mi-a rămas var sub unghii, şi am prins balustrade, m-am ridicat în ea şi am ajuns nerăsuflând lângă uşa rece de metal, am trecut dincolo de cele trei încuietori, am intrat şi m-am oprit în baie sub duşul modern şi am lăsat apa să curgă peste mine în rochia albă ca de asistentă medicală ce şi-a pierdut pacienţii, peste mirosul de râu murdar care străbătea oraşul, peste mirosul acelui oraş liniştit, peste mirosul meu alterat, strivit de celelalte mirosuri. Și mi-am şters. De pe buze roşul. Mâncasem cu grijă îngheţata să nu se ia culoarea de pe buze. Îmi priveam încălţările cu părere de rău. De acum se afla deja acasă, unde îşi aducea numai prietenii apropiaţi şi pe ea. Savura un vin roşu, sec, pe verandă, îi vorbea despre cerul de ţară, cerul acela jos, spuzit de stele. “Mâine trebuie să tund iarba”, ar putea spune. S-ar ridica, ar stinge luminile, ar aduce din casă o haină sau altceva, ar aşterne-o pe umerii ei, ea s-ar răsfăţa, apoi s-ar aşeza gânditor pe trepte, s-ar uita din nou la cerul brăzdat de zboruri fluorescente, ar inhala adânc aerul răcoros, tare, ar da pe gât vinul rămas în pahar şi s-ar duce lângă ea aproape, cuprinzând-o în braţe, iar ea s-ar cuibări supusă în locul meu preferat, lângă umărul lui rotund. Sunt a ta. Curând s-ar duce la culcare, a doua zi urmează întâlnirile importante şi cămăşile albastre foşnesc pregătite. Dacă peste noapte i se vor răci picioarele, el i le va încălzi şi o va cuprinde în braţe rotund.
În tot timpul ăsta eu sub duş nu m-am gândit la nimic. Nimic. Aş fi dorit bucuroasă să alunec pe marginea căzii şi să-mi frâng gâtul, să-mi strivesc ţeasta de gresia lui din baie. Stăteam încă sub duş pentru că nu-mi rămăsese nimic altceva mai bun de făcut. Viţelul de aur al dragostei mele, îl găsisem bine, în braţele unei femei, frumoase poate, aveau planuri, erau prinşi, iar eu eram doar o cunoştinţă, care nu se mai gândea la nimic.
Cu bagajele făcute, precisă, îl aşteptam să-mi iau rămas bun, civilizat, aşa cum îi place lui. Mă trezisem greu, ca un om bolnav, sleită, cu ochii lipiţi şi gura uscată, îmi ţiuiau urechile şi mă ustura în gât. Acum vedeam încăperea. A lui. Lucrurile lui. Mă dureau, mi-erau dragi. Am aşteptat mult, firesc pentru noi doi, se înserase, am stat doar pe canapea, mă furnica pielea, nu m-am mişcat, cheile erau pe masă, uşa descuiată. A venit fără să sune, a bănuit că stăteam de acum pe întuneric aşteptându-l, l-am auzit cum pășea pe gresia din hol, rar, nehotărât, de parcă voia să se întoarcă. A rămas în pragul uşii, desluşindu-mă în întunerciul cenuşiu, catifelat, tremurător, neştiind ce să-mi spună, sau nevrând să-mi spună nimic. “E multă lume pe străzi, e carnaval, sunt artificii, ar trebui să le vezi…” A spus. Până la urmă. Am auzit cum înghite. M-am ridicat să plec. Oraşul se trezise, devenise un amalgam asurzitor care mă toropea, mă simţeam de parcă nu mai eram eu, l-am atins, m-am agăţat de el, i-am atins braţul, m-am tras înspre el ca să nu mă rătăcesc în mulţime, dar şi-a retras mâna privindu-mă ciudat, cu un amestec de reproş şi vinovăţie. “Să nu te vadă cineva.” Nu mă privea. Era încordat. Se păzea. Eram doar o veche cunoştinţă. Din altă lume, din altă viaţă, care se sfârşise, mi s-a părut că îmbătrânesc brusc. Prin dreptul nostru au trecut nişte acrobaţi pe picioroange, apoi o pereche de circari care scuipau flăcari, iar ochii săi erau ficşi, maţi şi mi s-a făcut teamă că îl pierd cu desăvârşire, flăcările au strălucit iar el se uita în jur după cunoscuţi, sobru, reticent, cu braţele încolăcite ca o armură pe piept, în târguşorul de cetăţeni bonomi. Mi-a îngheţat inima. Cine era ea? Cine era ea? Eram un străin. Nu-mi mai păsa. Am alergat, târâindu-mi bagajul, el m-a strigat, vocea îi rămânea în urmă topindu-se în larmă. M-a ajuns şi ne-am oprit, au dat drumul la artificii, le priveam tăcuţi, nu respiram, el şi-a deschis armura, eu am intrat între umăr şi claviculă, simţindu-l cum mă inspiră, mâna lui alunecase prin părul meu şi el a alunecat tot înspre mine, întors, trezit dintr-un somn. Nu-i mai era teamă, nici urmă de reproş, ochii îi străluceau adânci, întunecaţi, mistuitori. După ultimul foc de artificii ne-am continuat drumul tăcuţi spre gară. M-a ros un pantof şi schiopătam un pic. “Cred că m-a văzut cineva.” Ce confesiune teribilă, dezastruoasă, ireversibilă. Câtă risipă. Cine era? Dar el, el ce mai era, ce mai rămăsese din el? Care dintre noi era victima?
Ne-am regăsit după câţiva ani, într-o iarnă blândă, umedă, în care burniţa uşor întunecând străzile. Teritoriu neutru: un oraş mare, ce aducea a ghetou, rece şi murdar, asurzitor precum o avalanşă. Ne-am strâns în braţe cu grijă. Eram amândoi altfel. Un pic mai mult decât doi străini. La mine culoarea părului era alta, felul în care purtam hainele, veselia artificială, dezinvoltura rece, trucată, entuziasmul cu care voiam parcă să-l impresionez. Venise cu treabă şi mai avea câteva ore până la tren. Am comandat mâncare chinezească în micul apartament închiriat, ca doi prieteni vechi. Se aşezase pe scaunul meu alb şi mă privea. Stăteam pe marginea patului, stingherită, ca şi cum nu erau lucrurile mele. A venit mâncarea şi ne-am înveselit, am mâncat lacomi şi curioşi, făcând glume. M-a întrebat dacă poate face un duş şi după ce i-am dat un prosop curat am ieşit. O pudoare nefirească m-a invadat. Corpul său întunecat care mă apărase, mă cotropise, părea acum o carcasă bizară care mă deruta. Mai slab, mai bătrân şi puţin tulburat de evenimentele recente din viaţa lui, se băga în duşul meu, stângaci, studiind cu siguranţă toate obiectele, recipientele, bidoanele, sticluţele, tuburile, flacoanele, paharele, punguţele, cutiile şi vasele existente în baia mea, înşirate într-o ordine a cărei logică numai eu o pătrundeam şi cred că zâmbea, în felul în care-l cunoşteam şi care m-a neliniştit adesea. Când am revenit vizitatorul ieşise din duş cu nelipsitul aer de bună creştere care-i dădea uneori încordarea câtorva gesturi, studiate în prealabil şi evaluate. Îl simţeam abrupt şi alunecos, iar baricadarea asta mă înfuria îngrozitor, încât nu am mai scos nici o vorbă, protestând. Am intrat uşor ca să nu-l surprind şi mai ales ca să am vreme să mă retrag în cazul în care s-ar fi aflat într-o ipostază ce ar fi putut declanşa panica. Eram două obiecte fragile cu conţinut necunoscut şi nu ştiam ce tratament să ne administrăm unul altuia. S-a îmbrăcat, şi-a luat geanta de voiaj pe umăr, a mai privit o dată camera şi a ieşit. L-am condus până la staţia de taxiuri din apropiere. Ne-am luat “la revedere” scurt şi am răsuflat parcă uşurată. A fost o părere. A trecut telegrafic şi nedefinit. Eram derutată. Fusese doar o seară ciudată. Nici nu mă aşteptam să-l revăd în acelaşi an, peste câteva luni, când, după o serie de întâmplari, o întâlnire cu el, scurtă, ca întotdeauna, mi-ar fi părut o nălucire lipsită de prea mare importanţă. L-aş fi privit în ochi cu răceala, l-aş fi luat peste picior cu indiferenţă, mi-ar fi scăpat nişte răutăţi, cu siguranţă, iar el ar fi zâmbit detaşat, superior, aproape levitând deasupra tuturor din pricina întelepciunii şi neimplicării afective. Calea nonataşamentului. Nu putea fi nici victimă, eventual un soi de salvator. Nu se identifica cu nici un erou arhicunoscut a cărui viaţă şi fapte să-l fi impresionat în mod covârşitor, era el, pur şi simplu, o creatură plină de ea însăşi, care nu mai folosea demult modele. A sunat şi politicos m-a invitat să bem ceva împreună. Ne-am întâlnit înspre seară. Voia să plece a doua zi. Spre amuzamentul meu am aflat că treburile l-au reţinut în oraşul masiv mai mult decât se aştepta. Am petrecut câteva ore într-un restaurant, după care desţelenit de discuţie m-a întrebat dacă poate rămâne la mine peste noapte, era vorba doar de o singură noapte, o chestie provizorie, a doua zi urma să se cazeze la un hotel. Cum colega de apartament lipsea i-am spus că poate dormi în patul ei. A acceptat. Am băut o sticlă de vin, am mai povestit, rar, fără multe detalii, i-am făcut patul şi mi-am făcut de lucru, încercând să mă manifest firesc, ca şi când ar fi fost doar un prieten. A adormit rapid. Abia îndrăzneam să-l privesc cum doarme. Era devastator. El şi eu în aceiaşi încăpere, reci şi cuminţi, precum camarazii, nişte colegi de cameră în internatul auster al şcolii mele. O cameră de fete în care elemente disparate, împrăştiate pe mobile, mai aminteau de copilăria-adolescenţa, cruzimea de care abia s-au desprins. Fete răsfăţate şi visătoare, care suspinau solitare în timpul nopţii cu capul sub pernă, iar ziua cochetau – femei reale, aruncate într-un fel de dispută repetată frecvent, răspândindu-şi mirosurile, feromonii incitanţi, marcându-şi teritoriile. Iar el, mai bătrân şi mai îmbătrânit, se odihnea într-unul din paturile din încăpere, vorbea în somn, dar nu sforăia. Un bărbat aproape gol între aşternuturi, dormind aproape liniştit, la un metru de mine. Iar eu nu-mi puteam găsi somnul. Mă devasta lumina lunii pline, greţos de romantică, aproape că-mi scotea ochii, strecurându-se printre spaţiile storurilor albe. Regulile jocului. Era o noapte luminoasă, eu, în loc să dorm, aveam un nod în gât, dureros şi viu, iar el dormea liniştit în patul colegei de cameră şi m-a surprins un fel de gelozie sumbră, disperată, văzându-l cum se afundă între pernele ei, o necunoscută pentru el, o fi simţit mirosul ei de creolă, i-o fi simţit parfumul imprimat în aşternuturi… Îl vedeam rar şi atunci nu prea aveam emoţii, ne priveam despovăraţi de sentimente, mai cinstiţi, mai deschişi. Cu toate astea, în acea seară, eliberat faţă de acea responsabilitate faţă de dragostea mea iraţională de altă dată, părea frivol, ca un animal neştiutor, dormind cu o inocenţă prostească în acel culcuş, nebănuind dragostea mea himerică din trecut, rana de acum, care avansa descompunându-mă. Eram un câmp imens, pustiu, o stepă la crepuscul, între anotimpuri, spre toamnă poate, când vegetaţia e atinsă de zvârcolirea dinaintea morţii. Aşa mă simţeam dispreţuindu-l pentru că nu m-a văzut, pentru că nu m-a simţit, pentru că nu a remarcat fie doar analitic, ca un psiholog, chiar şi unul mediocru, tristeţea mea, marea mea tristeţe că nu-l mai puteam iubi vreodată. Ce aveam împotriva lui? Aveam să-i reproşez acea prietenie, ridicolă, detaşată, stinsă, civilizată, de oameni, cunoştinţe care se revăd rar, cu ocazii care nu au de a face cu acea întâlnire. Dacă ar fi ceva afaceri de rezolvat prin oraşul acela imens, congestionat şi buhăit ce-ar fi s-o vedem şi pe ea între pauza de prânz şi întâlnirile de seara? Prietenia, aşa zisa prietenie, era o întâlnire între doi străini, cu vieţi separate şi diferite, pe care încercau sau evitau să şi le povestească în câteva ore. Era totuna. Dar el nu sforăia. Asta îmi plăcea. Aproape că nu exista, puteam să-mi închipui. Totuşi îl auzeam. Respira între aşternuturile altei femei şi nu mă puteam lipsi, nu-mi puteam reprima acea gelozie, mai dureroasă în absenţa iubirii. Sufeream ca o imbecilă gândindu-mă cât l-am iubit, cât nu-l mai iubeam şi cât nu l-aş mai fi putut iubi. Nu-mi mai doream nimic, dar asta mă tortura în acea noapte. Cu toate astea, mi-a povestit despre femeia pe care o iubea, o alta, altă femeie, pe care fără să o cunosc o detestam şi o veneram în acelaşi timp. Nu sunt a ta. Cât l-am mai iubit! Ca o apucată. Ca toate culorile. Cât nu-l mai iubesc. Ca gri. Cât nu-l voi mai putea iubi. Ca negru.
Ce a urmat a fost o capcană. Am tot încercat să mă ridic deasupra, să-l uit cu totul, să nu mai păstrez nici urma vechilor resentimente, să-l fac să dispară, să-l îndosariez printre amintirile nefolositoare, să-l decupez de printre gândurile recente, să-mi hrănesc indiferenţa, dar nu dintr-un orgoliu rănit, uşor îndurerată, ci amnezică să mă descotorosesc, să mă curăţ, să mă cruţ. Devenise pată de unsoare, nu mă bucura, mi-era totuna. Era cursul firesc: uitarea desăvârşită a agresorului. Amintirea lui îmi producea o stare de vomă, convulsii tacite, dizarmonii. Viermele cocoloşit în piept îmi tăia respiraţia.
Însă el tot apărea. O stafie. Prezenţă violentă. Eu care l-am îndepărtat, trebuia să îl reîntâlnesc, să-i vorbesc, să-i povestesc despre mine – ce-am mai făcut… Nu puteam să-i zic că nu am mai făcut nimic. Că nu am iubit. Că am întâlnit barbaţi minusculi, retarzi şi insuficienţi, reci şi lacomi, nişte rozătoare, trişti şi distanţi, dezvoltând universuri cu o fizică necunoscută, mult exterioare mie. Că am cunoscut femei hâde, cu ochi goliţi, albi, ce alunecau leşinate în braţele oricui cu nonşalanţă, găsind în asta voluptăţi estetice, smirgheluindu-şi pântecele cu seninătate, fără gânduri secunde. Bărbaţi şi femei hulpavi ce colcăiau în babilonia din oraşul mare şi găunos. Nu-i puteam descrie singurătatea şi deruta, nefericirea, panica generată de lipsa de sens. De aş fi putut doar să tac şi să-l privesc. Aş fi fost doar o privelişte deplorabilă, jucând un rol scârbos de victimă, trebuia să-i descriu întâmplări virtuale, să mă descriu entuziastă şi încântată de ce mi se întâmplă, de viaţa aceasta colorată şi surprinzătoare. Îmi spunea din când în când că mă invidiază. L-aş fi pleznit atunci fără remuşcări. Dar farsa continua. Eram o domnişoară cu educaţie.
Îl reintegram amintirilor, prezentului, pentru câteva ore, treceam prin tot calabalâcul memoriei, recapitulam povestea noastră, strângeam din dinţi, deveneam agreabilă şi fermecătoare, lăsam surâsul meu să-l stârnească, voiam să-l fac să mă dorească, ca să nu mă poată avea, să mă vrea şi să nu mă dau, cu ură şi cu durere. Râdeam, eram femeie, iar el scâncea lângă mine şi mă prefăceam că nu bag de seamă. Mă întrebam dacă m-a iubit vreodată. Nu. Desigur. Îmi arunca câte o ciozvârtă de “îmi eşti dragă” iar eu mă frământam pe marginea unei bucurii ambigue.
Un partener de discuţii ca oricare altul şi uit de harnaşamentul deziluziei care mă făcea să-mi doresc să-l strivesc şi împreună cu el lungul şir de femeiuşti pe care le-a manevrat. Mă întrebam dacă le-a făcut pe toate să-l iubească. Mă tot gândeam ca o bătrânică nemulţumită şi îndârjită cu degete înţepate de la goblen, care-şi plescăie rictusul antipatic. L-am căutat pe el în tot timpul ăsta în toţi bărbaţii, vrând să-l uit totodată, iubindu-l cu ură şi deznădejde. Si nu mi-l mai doream, nu mai doream să-i încerc felul de a face amor, puterea lui, stăruinţa, încăpăţânarea, farmecul, cuvintele alese, concluziile înţelepte, eleganţa încropită şi micile delicii cu care mă puteam delecta: timidităţile, admiraţia lui precară pentru mine, felul stângaci în care spunea glumele, aerul serios după care se ascundea când gândea îndelung, nedumerit, parfumul lui mai ales, neschimbat, dar care aducea o poveste diferită de fiecare dată. Preţ de câteva clipiri, când pleoapele acopereau ochii mei căscaţi, usturători, izbucnea halucinaţia scurtă, iute, ce mă devasta, un filtru derulat cu viteza unui fior, a unei păreri. Apoi mă uitam la el, întotdeauna aşezat de faţă, să ne putem privi, îmi vorbea molcom, zâmbind liniştit, gândindu-se la cuvinte, mulţumit, uşor emoţionat poate. Eu, indiferentă. Nu îmi ascundeam nepăsarea, i-o fluturam pe dinainte, în loc să îi strig: “Eşti crud şi suficient, mă răneşti, mă mutilezi!” În încercarea de a-mi produce o amnezie forţată am anulat tot, dar tot stătea înfipt în mine, pe undeva. Inerţie. Îl privesc ca în pauza de reclame. E mai bătrân şi are pielea mai moale. Aproape mă bufneşte râsul, răutăcios, care mă face să mă simt în viaţă. “Scofâlcitule!” E la fel de cald. Privirea e mai bună, mai grea. Are ochi ageri cu care mă descoase. Mă asediază. E consecvent, inteligent. Sunt femeie. E un bărbat de carieră.
L-am privit cu o curiozitate bolnăvicioasă cum mă cucereşte. Ca un tiran ascuns am asistat la dansul lui de păun. Nu m-am ferit să-l dispreţuiesc, am îngheţat de nemulţumire şi necredinţă. Îl bănuiam un farsor, un vanitos ce-şi doreşte ceea ce nu mai poate avea. Şi mă îndârjeam, îmi interziceam să îl iert, şi-mi spoream nefericirea. I-am dat ceva într-un târziu şi mi-am râs de el, ce nevolnic! M-a vrut și m-a avut dar nu mai eram demult a lui. Ce victorie tristă și mizerabilă. Nu ştie, nu bănuieşte cum să mă câştige. Simţeam cum mi se golesc ochii de culoare, se scurgea irisul întunecat şi-mi rămâneau cei doi lobi albicioşi, nevăzători. L-aş fi strivit între coapse, l-aş fi surpat, l-aş fi călcat în picioare. Voiam să-l văd venind în genunchi la mine. Eram amândoi atât de nefericiţi. Vara devenise o greutate. Respiram aerul devenit acid şi ne înghiţeam ciuda şi tristeţea, cu capul într-o parte, tăcuţi, absenţi, străini, îmbătrâniţi. Eram o doamnă pe tocuri de plută într-un echilibru instabil. Vara a fost o cursă într-adevar. Pe care eu mi-am întins-o. Mi-am cioplit în suflet dezamăgirea. Avea o dragoste onestă, stăpânită, de colecţie, care-l mulţumea. Cu tunsoarea lui corectă, cu deciziile bine cântărite, cu mima sobră, cu referinţele intelectuale, cu nările lui dilatate, cu cămăşile în trend, scrobite, impecabile. Cu râsul meu de cucuvea, cu ochii tulburi, suspicioşi, cu obstinaţia descompunerii, cu mersul meu pe mijlocul şoselei. L-am incomodat şi s-a întrebat cred cine sunt eu cea de acum pe care o chemase între aşternuturile lui, între faldurile inimii robuste, de băiat crescut la ţară, de bună credinţă, hrănit bine, obişnuit cu munca aspră. Imi ierta accesele cu răbdare şi dedicaţie, schiţate de curba unei demonstraţii precise, riguroase, ce reflectă formarea sa severă. Nu îmi spunea niciodată ce gândeşte, iar eu mă afundam într-o minciună, ştrangulându-mă, nimicindu-mi bucuria, orbecăind prin reţeaua resentimentelor mele. Bărbatul de carieră a înţeles o parte. Insuficient.
Doi acrobaţi căutand echilibrul. Am fost greoi şi strâmbi, nepotriviţi. Ne urmăream cu pasiuni adverse, cu priviri înguste, încordaţi, încovoiaţi, cu pumnii strânşi. Eu mai ales. Hrănindu-mi neîmplinirea. Întâlnirile noastre erau câmpuri de luptă. Ne aplicam lovituri, unele nimereau în gol, ne prăvaleam într-o încleştare corp la corp, apucându-ne gurile cu muşcături ca nişte săruturi, el îşi ţinea totdeauna ochii deschişi spionându-mă, iar eu mi-i strângeam şi mă desţeleneam spre a face o dragoste trupească hâdă şi mincinoasă ca o răzvrătire.
Cu pleoapele tale acoperă-mi ochii, să înțeleg. Să dorm. Lasă-mă să nu te mai aştept, să te iert. Întoarce-te de unde ai venit. Lasă întunericul să se coboare peste iris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu