MAROCCO

Maroco era un joc foarte plăcut cu beţişoare colorate, lungi şi ascuţite, se spărgeau de multe ori şi jocul se descompleta. Îşi imagina cum ar fi o călătorie în Marocco. Fierbinte şi nisipos. Pe cutia în care erau ambalate erau reprezentate două cămile şi în plan îndepărtat siluetele unor cetăţi. Pe cămilă spre Marocco înarmată cu beţişorul de 50 de puncte cel mai frumos colorat îşi închipuia că mirajul trebuie să fie ceva foarte plăcut, deloc chinuitor, o alinare. Meandrele mirajului din noaptea arabă călătorind spre Marocco, ţara beţişoarelor colorate care aduc multe puncte. Beţişoarele se aruncau şi trebuia să alegi unul fără să le mişti pe celelalte. Câtă graţie. Cu răsuflarea tăiată, miza fiind mare, ca un pelerin spre ţara unde totul e permis, un călător fascinat de ce poate să îţi aducă o singură alunecare, atingea cu vârfurile degetelor arătător şi mare un beţişor aflat la îndemână, apoi îşi dorea un punctaj mai mare, un covor zburător sub picioare, şi se aventura să extragă beţişorul de 50 de puncte, cel mai frumos colorat, cel mai fragil. Fiinţă rătăcitoare. Vântul deşertic care spulberă nisipul şi îl trimite în neant, care amestecă materia ca pe dorinţe neîmplinite, şopteşte, te îmbie, te descântă, înoadă cuvinte nepricepute, afasfafjg ccc jkjksiisoooicdio, te cheamă, te ademeneşte, te înconjoară, te îmbrăţişează, te doare, te acoperă, te copleşeşte, te înfioară, te roagă, te pătrunde, te atinge, te vrea, te visează, te atrage, te macină, te înghite, te suflă, te descompune, te spulberă, te tet etetttete. Neant... Totul este deşertăciune.
Era îmbrăcată în mireasă. O rochie făcută special, nu era ca toate celelalte rochii de mireasă. Venise toată lumea. Îi privea pe toţi curioasă, dar nu simţea nimic. Se uita fix la clarinetist, dintre toţi el îi plăcea cel mai mult. Avea o faţă lungă şi nesărată, care se înroşea şi se umfla de câte ori sufla în instrument. Lung şi sfrijit, cu părul închis la culoare, lins şi lucios. Se oprea din când în când şi mai golea câte un ţoi de ţuică. Avea o nevastă frumoasă care venise şi ea aici şi stătea absentă într-un colţ. Clarinetistul îsi lua din nou instrumentul şi-şi agita degetele, ciuguli un pic muştiucul şi îşi umflă fălcile. Îl privea fix cu gura întredeschisă, el o observa şi fără să se oprească se încrunta între expiraţie şi următoarea inspiraţie. Se uită din nou spre dantelăria rochiei de mireasă, la florile care o acopereau şi care păliseră. Ar fi vrut să facă ce face toată lumea, să plângă, dar nu îi venea, simţea cum i se încreţeşte faţa în timp ce se screme să plângă. Lumea trecea prin dreptul ei şi o săruta. Era un şir lung de oameni. Nu îi ştia pe toţi. A juns în dreptul sicriului, era tânără, o ştia de mult. Avea mâinile adunate pe piept, vată în nas şi faţa violacee dar liniştită. Venise cu ceilalţi copii. Se ridica pe vârfuri şi îşi apropie nasul de faţa moartei. Mirosea înţepător, a naftalină. A ieşit şi a stat acolo aşteptându-i pe copiii cu care venise. Se auzea marşul funebru. Acelaşi. O bătrână îi întinse o lumânare de care era prinsă o batistă bărbătească şi o îndemnă fără vorbe să-şi facă cruce. Se uită cum arde şi tresări când ceara fierbinte se prelinse pe mână. Ceilalţi se învârt pe acolo după colivă dar ea nu a venit pentru asta. A mai fost şi la alte înmormântări, dar nu au fost aşa frumoase. Aici nu a auzit pe nimeni să glumească. Oamenii sunt tăcuţi sau plâng. Iar pe fata asta chiar o ştia. Era mai mare dar o ştia din vedere. Încerca să-şi aducă aminte cum era când era în viaţă. Nu ştia de ce a murit. Ea şi copiii erau nelipsiţi de la înmormântări. Nu scăpau nici una. Muzica era aceiaşi întodeauna.
Mergeau pe drumul prăfos şi soarele îi încingea creştetul moleşind-o. Era primavară şi pluteau nşte mirosuri nebune prin aer. Simţea cum i se dau ochii peste cap. Îi închise şi mergea aşa urmărind zgomotul paşilor şi marşul. Nimeni nu zicea nimic. Mergea cu ochii închişi şi se gândea că poate aşa merg şi oamenii beţi, se gândea la serile când se întorcea taică-su beat şi adormea în bucătărie. I se părea că se bălăbăneşte şi a umflat-o râsul. Apoi i s-a făcut ruşine şi milă şi s-a întors acasă. Nu era nimeni. A scos cheia de după gât şi a aruncat-o în fructiera goală. A ieşit pe balcon, era umbră, soarele trecuse de partea cealaltă. A oftat. S-a dus la frigider şi a privit savarinele din pachetul adus de aseară de maică-sa, oala de ciorbă, o bucată de brânză pe o farfurie şi o ceapă începută. Pe raftul de pe uşa frigiderului era o sticlă cu florio. A studiat-o îndelung până i s-a făcut pilea de găină. A pus o parte din lichid într-un pahar şi şi-a înmuiat un pic buzele în băutură. Era înăţepătoare şi avea un puternic parfum de migdale. S-a strâmbat. Cum puteau să bea aşa ceva. De ce le plăcea? Dar a luat paharul şi s-a dus în dormitor, în faţa oglinzii, şi a facut un semn aşa cum a văzut la mătuşile ei că fac când beau şi şi-a ridicat uşor degetul mic de la mâna cu care ţinea paharul. A dat peste cap băutura, a scâncit scurt, a rămas fără răsuflare, simţea că nu mai are piept, i-au dat lacrimile şi s-a lăsat moale pe recamier. Ameţise brusc dar se uita în jos să-şi vadă abdomenul şi pieptul, şi-a pipăit buzele şi a plâns uşor cu faţa în sus până a adormit.
Era tot timpul penumbră în camera în care dormea. Şi dezordine. Nu îi plăcea să facă curat, să spele geamuri, să steargă praful şi să calce. Neorânduirea asta o încălzea. Cearşaful se strânsese sub ea dar nu o deranja. Mirosea a muced. A deschis ochii şi mulţumită că nu e lumină puternică a mai stat câteva clipe privind tavanul, îi vedea cele două crăpături şi umflătura aia care o lăsase taică-su decând a încercat să repare o altă crăpătură. Lustra veche atârna în mijlocul tavanului dar nu ar fi vrut să o dea jos, îi plăcea, îşi aducea tot timpul aminte cum se juca cu ciucurele ăla al ei şi cu abajururile. Câte obiecte, ce multe obiecte, ce de lucruri, printre cărţi, cărţi de toate soiurile, de la volumul ăla sinistru de poezii “Avram Iancu” şi alte asemenea, “O stea de pe cer e a mea”, primite prin clasa a doua când a luat menţiune, de care nu a fost încântată şi pe care le-a aşezat undeva în biblioteca pestriţă privindu-le ca pe nişte obiecte venite din spaţiu, până la colecţia de carte în miniatură de poeme expresioniste şi suprarealiste. Dar ochii i-au căzut pe ceva nou, a şi uitat că avea cartea aia, “Poezii bestiale”, e mai mult colecţionară decât şoarece de bibliotecă, ceea ce îi dă o distincţie în proprii ochi, nu i-au plăcut intelectualii veritabili niciodată, au intimidat-o. Se simte baudelaireiană şi afectată, nu prea poate conversa dar scrie scrisori frumoase, într-un stil postadolescentin desuet sau recomandă filme de artă. Amorţise pe partea asta şi se întinse după paharul cu apă de pe birou. Observă la suprafaţa apei o peliculă care putea fi praful depus în timpul nopţii. De unde vine praful ăsta, se întreba. Biroul a făcut-o să se simtă importantă de mică, din cauza lui a început să scrie. A scris prima oară o poezie în clasa a treia pentru ziua mămicii. “Ea a compus-o, tovarăşa!” Îi plăceau filmele vechi şi îi plăcea să adoarmă la televizor fără să schimbe cuvertura bună cum o tot bătea maică-sa la cap. “O toceşti”, făcea, “tre’ să ne ţină douăj’ de ani”. Nu se uita. Maică-sa făcea plăcintă cu dovleac şi stătea pe lângă ea ca să se asigure că pune destul zahăr să se caramelizeze foaia pe margini. Ronţăia marginile plăcintei şi restul se usca. “Ţi-am făcut placintă să o mănânci, nu s-o dau la câini!” Prima oară când a mâncat kiwi i-a plăcut atât de mult încât imediat a mâncat şi cojile. Părinţii stăteau ţepeni pe canapeaua din bucătărie holbându-se palizi la ea. “Lasă domnule că-i mai luăm copilului.” A hotărât tatăl şi a privit pe fereastră întunecându-se uşor. A prins foametea, ştia ce înseamnă să n-ai de unde. “Hai, la teme!” Se strecura pe uşă fără vreun cuvânt. Se ducea şi stătea pe geam ore întregi, privea oamenii, marea, portul, lucrurile, toate acele amănunte care se schimbau în fiecare zi: navele, macaralele, culoarea mării, luminile, tot furnicarul din port. Mirosul era puternic şi bun. Primăvara mai ales. Taică-su era plecat de câteva zile. Se simţea în largul ei. “Ce faci? Stai? De ce stai? N-ai nimic de făcut?” Se întorcea. “Udă şi tu florile alea, fă şi tu ceva în casa asta. Ia du-te şi ia-mi nişte ţigări şi vreo două beri. Ţi-ai făcut temele?” “Nu am teme. Sunt în vacanţă.” “Păi şi ce în vacanţă nu vă dă teme?” Asta s-a întâmplat mai demult. Acum taică-su nu prea mai vorbea. Stătea mult şa. Îşi băga radiatorul în priză şi stătea pe partea lui de racamier. Îi îngheţa un picior. Atunci l-a văzut prima şi ultima oară şa. “Hai vino-aici, stai lângă mine”, a zis . S-a mişcat greu şi s-a aşezat lângă el fără să-l privească lăsându-şi mâinile să alunece între genunchi, împreunate ca pentru o rugăciune. S-a uitat o vreme la mochetă. A aruncat o privire la televizor. Era dat încet. Stătea neajutorat, mai adunat şi speriat parcă de ceva, o lacrimă i s-a scurs, nestânjenit, nu se mai gândea, era acolo singur şi nu ştia ce să-i spună, deznădăjduit parcă, parcă trist, cum nu l-a mai văzut şi deodată nu s-a mai gândit să plece, a rămas şi s-a dat mai aproape, radiatorul îi lumina şi şi încălzea fatţ, televizorul era deschis şi se uitau undeva dincolo de el, ar fi vrut să îl ia în braţe, să îi ia mâna lui prelungă şi limpede, să-l ia de gât, simţea un nod dureros în gât dar nu putea să-şi ridice braţele, avea un sentiment ciudat, că trebuie să apuce ceva, că trebuie să se întâmple ceva, dar nu se putea mişca. Îl privea, îi privea profilul micşorat, chipul strâns.“Tăticule.” A zis bărbatul. A mai zis ceva. Cu vocea gâtuita. Avea vocea unui băiat care a greşit cu ceva. Ea a tuşit usor. O durea în gât.
Era frumos, chiar părea adormit. Câteodată i se părea că-l aude vorbind, dar nu avea cum. Probabil era unchiul. Semănau la voce. Se uita la el ca la ceva ce nu exista cu adevărat şi la oamenii de pe lângă, la lucruri. Era o forfotă înăbuşită. Era îmbrăcat în costumul bleumarin în care a zis ca vrea să fie îmbrăcat. Avea faţa senină, şi pală, buzele doar erau strânse de parcă îi rămăsese un cuvânt pe marginea lor, nespus. S-a aplecat şi l-a sărutat pe gură. Venea un iz uşor de nu ştia ce, nu mai simţise mirosul ăla, nu de mort, morţii nu miros aşa, nu de descompunere, nu, un miros de îndepărtare, de aerul pe care îl lasă în urmă cineva care nu se va mai întoarce. O pisică a intrat de pe scara blocului pentru că uşa de la intare a fost deschisă. Vecinii care treceau aprindeau tăcuţi o lumânare, intrau se închinau şi se retrăgeau. “Zât!” S-a lipit de podea şi s-a uitat pe sub sprâncene. Se uita acum la mâinile ei. Sunt strâmbe şi pielea e uscată. Se uita la mochetă. Şi-a adus aminte cum a ales-o, mamei nu i-a plăcut. Se uita prin fereastra deschisă la macaralele din port. Şi-a pus mâinile pe pulpe lăsându-le să se odihnească, a simţit ţesătura fustei neagre, nu i-a plăcut materialul. Maică-sa a întrebat-o. Urma să o poarte multă vreme, alta de unde? A simţit că vomită. Dar nu voia să se mişte de pe scaunul ăla, voia să stea cât mai aproape. Deznădăjduită parcă, parcă tristă.
I-a povestit asta şi el a zâmbit. Nu a zis nimic. S-a ridicat şi a ieşit din încăpere. “Mi-a zis ceva atunci, a vorbit cu mine. Ştiu că i se mişcau buzele, rar, asta mi-aduc aminte, deşi nu mă privea, mi-a spus. Dar nu mai ţin minte. Oricât aş încerca nu-mi amintesc.” Îi zicea ea în timp ce el trebăluia prin bucătărie. Se întreba în sinea ei nici măcar nu ştia că se întreba dar se întreba dacă îşi va aduce aminte vreodată ce i-a spus tatăl şi cum de a uitat. Unde se duc lucrurile astea pe care le uiţi, toate lucrurile astea pe care dacă unii ţi le-ar reaminti ai tresări şi ţi s-ar lumina faţa. Nu se pun la socoteală lucrurile irecuperabile care se şterg fără urmă din memorie, cuvinte, felul în care şi-au vorbit unii prieteni care nici ei nu mai sunt prieteni, glumele, senzaţiile, lucrurile care te-au făcut curios, felul preferat de mâncare, ce te-a animat, teama de pe scara blocului cufundată în întuneric, teama ca cineva ar vedea urma de ruj la întoarcerea acasă, de ce ea s-a îndrăgostit de el şi cum s-a transformat totul doar într-o obişnuinţă obositoare, o responsabilitate. A adus o sticlă de vin. Îi făcea plăcere să o desfacă de faţă cu ea, lângă patul unde se lăfăiau. A destupat-o, au băut şi au adormit curând. Vin dulce, aşa îi plăcea ei la început. Era înalt şi corpolent, avea un aer important, se îmbrăca la costum în majoritatea timpului şi o scotea la restaurante. “Comandă ce vrei.” Ea îl invita la teatru şi la concertele filarmonicii şi vorbea entuziasmată. În timpul spectacolelor îi căuta mâna, el şi-o retrăgea, nu i se părea decent. “Numai imbecilii se ţin de mână”, zicea el dojenitor. O privea serios şi aspru. La fel o pătrudea, serios şi aspru. I-a desfăcut picioarele într-o seară pierzându-şi răbdarea să o mai asculte. “Stai aşa.” Ea se uita la el în timp ce se cobora şi se ridica şi aştepta să termine. Se întreba de ce ţine ochii deschişi şi de ce se încruntă. Nu prea ştia cum vine chestia asta. O privea ca şi cum căuta să înţeleagă ceva, clipind rar, afectat. “Plec”, i-a spus la telefon într-o zi. Si a plecat. Ea a plâns în baie, la şcoală. Vorbeau la telefon din când în când, o suna ca să se asigure. Într-o dimineaţă s-a trezit şi s-a dus fără să mai lenevească la baia de servici, a luat vechiul aparat de bărbierit al lui taică-su şi şi-a ras creştetul şi urmele de deznădejde şi tristeţe, arăta neobişnuit, mici tăieturi. Dar îi plăcea. Părea altcineva. Era lungă, osoasă şi moştenise ochii apoşi şi întunecaţi ai maică-sii şi uitătura de pasăre a lui taică-su. Gura era a ei. O cută antipatică. Lama aceea dragă a trecut-o şi peste mâna stângă cu un fel de curiozitate neobişnuită şi graţie absurdă, pielea se cresta şi mici fire sângerii apăreau. I se părea că se descompune, se despică. De atunci nu a putut decât să se uite. Pe gaura cheii, pe un geam în vecini, prin deschizătura debaralei, după un dâmb în parcuri, seara. Ăla semăna ca prin minune de fiecare dată, nu ştiu cum se întâmpla, cu clarinetistul din fanfară şi o umfla râsul, apoi se ruşina, îi era chiar milă şi se ducea acasă. In seara aia cineva i-a vândut un pont, un coleg de grupă a cunoscut o gagică care nu are nimic împotrivă, care a ridicat din umeri şi a râs tâmp rânjindu-şi dinţii galbeni când el a întrebat-o. “Tare”. A fost prima oară când a stat aşa de aproape, s-a simţit uşor stânjenită, a avut emoţii mai ales că tipul o privea la rândul lui, dezvelindu-şi dinţii în ceea ce părea nu un zâmbet, nu un rânjet, nu un rictus. I se dezveleau gingiile de parcă i se topea carnea mâncată de un acid. Perspectiva era neobişnuită. A stat ţeapănă în colţul ei întunecat şi simţea cum îi iese transpiraţia înţepătoare prin piele. A început să o doară stomacul. Dintre picioare îi curgea un lichid cald şi genunchii îi tremurau. Îi venea doar să-şi dea pantalonii un pic jos, doar să le desfacă fermoarul şi să îi lase în jos sub fese. Îi plăceau fesele ei, poate de aia? Dar nu să le atingă, nu. Gagica aia avea ochii închişi şi sigur se drogase, nu scotea nici un sunet. Rămânea cu gura întredeschisă respirând aşa şi se auzea doar un şuierat venindu-i direct din viscere. Avea părul vopsit blond şi ars, părea o vată de zahăr. Dinţii ca nişte agate îi erau răsfiraţi rar şi aveau o culoare închisă în lumina filtrată prin draperia roşie de la bucătărie. Atunci tipul se aplecă şi-i acoperi gura. I se lipiseră nişte şuviţe de faţa transpirată. Colegul ei de grupă era urcat pe gagica aia şi o privea pe ea cu dinţii ăia de cal dezveliţi. “Ce dracu se uită aşa?” O ţinea de şolduri şi o sălta din când în când ca pe ceva. Aia părea mai mult leşinată şi se sprijinea cu greu pe antebraţe. El scotea un gâjâit ca de pisică care mârâie. Se aştepta să scuipe în orice moment. Avea un sex lung şi subţire şi nişte testicole lăsate şi vineţii. Îi vedea oasele bazinului cum ies şi se afundă în carnea ăleia. Avea pielea de găină şi i să părut că îi clănţănesc dinţii ăia lungi. “Cap! Cap! Cap!” A ieşit fără să zică nimic, fără să facă vreun gest, a închis uşa în urma ei fără zgomot, fără să se uite. Pe holuri mirosea a ceapă călită, a ulei rânced încins şi încă ceva, o mireasmă dulceagă de ghenă, de resturi menajere, îi aducea aminte de pubelele imense din spatele blocului în care arunca găleata cu gunoi care supurau şi emanau un miros intens de rămăşite degradate. Era o pedeapsă când se umplea găleata şi era rândul ei să o ducă. Pe la etajul cinci era să dea nas în nas cu tipul ăla din faculatate care o privea de fiecare dată lung, cu un zâmbet abia mijit, ochii ăia o ameţeau, şi credea că poate să-i dea sângele pe nas când se află în preajma lui. O ardea aiurea prin căminul ăla studenţesc, nu ştia cum îl cheamă, ea la numit doar pentru ea Motanul Gri. Pentru o clipă, foarte scurtă, au rămas privindu-se consternaţi, el aruncându-i uitătura aia zănatecă de undeva de foarte departe, ea ridicându-şi privirile parcă deznădăjduite, triste parcă. Îi venea să îi sară de gât, să-l tragă spre ea, să-i muşte gura, să-i bage mâna în pantaloni, să apuce ceva, să se agaţe. Dar nu s-a putut mişca. Îşi simţea mâinile îngheţate. “Tu eşti dragostea mea”, i-a venit în cap replica aia din Dracula, varianta lui Coppola, unul din filmele ei preferate. Era foarte înalt. Avea ochii roşii şi foarte mici de data asta. Nu mai distingea lucrul ăla care o emoţiona de obicei. Tipul a clipit surprins, s-a uitat chiorâş la ea, s-a dat într-o parte şi a trecut pe lângă perete, frecându-se în trecere de el. Şi-a tras gluga hanoracului roşu peste creştet şi a început să coboare alergând. L-a urmărit printre balustrăzi cum alunecă şi dispare. A stat o clipă în capul scărilor ca şi cum uitase dacă trebuie să urce sau să coboare. S-a holbat îndelung la etajul patru la ceasul electronic al telefonului public. Aparatul portocaliu şi decojit pe margini avea tot felul de numere notate ici colo. Şi-ar fi dorit să sune la un număr, să răspundă un bărbat care să vină la ea fără să pună prea multe întrebări, unul care să ştie ce are de făcut. Simplu. Dar bărbaţii nu fac asta, nu-şi lasă numerele de telefon pe pereţi, cu atât mai puţin cei care ştiu ce au de făcut. A ajuns ametiţă acasă, abia dacă a nimerit broasca. Stătea în apropiere dar i s-a părut că nu mai cunoaşte drumul şi i-a luat ceva ca să ajungă. Primul lucru: a deschis frigiderul. Găsea întotdeuna o sticlă cu ceva de tras la măsea. “Cum pot să beau aşa ceva”, s-a întrebat fără să se oprească, uitând să-şi mai pună in pahar. Si-a căutat papucii de casă în formă de animale de pluş. Privind telefonul ar fi vrut să aibă pe cineva pe care să sune. Să spună vreo două vorbe cuiva. Maică-sa dormea la ora asta şi oricum nu putea vorbi cu ea acum. Ce să-i zică. Ce ar putea să-i zică maică-sii în seara asta, acum? “Mamă, nu am viaţă sexuală, nu sunt atractivă, inspir teamă, bărbaţii mă privesc lung şi se eschivează, nu prea mă simt în pielea mea de obicei, nu am avut niciodată orgasm, sunt o semidoctă, o putoare schizoidă şi mi-e greaţă, mi-e greaţă. Deci să nu te mai aştepţi să vin cu vreunu’ pe-acasă.” A rostit cu voce tare, dregându-şi glasul, îndreptându-şi spatele adus, ca şi cum se afla în faţa femeii aceleia care era mama ei. Nu ar putea să-i zică toate astea maică-sii, ar amuţi şi nu i-ar răspunde nimic şi nu ar ştii niciodată ce a gândit pe tot parcursul acestui discurs de psiholog ratat şi după. Şi-ar împreuna mâinile în poală şi şi-ar muta uitătura apoasă pe geam, urmărind navele care ies din port pâna s-ar lăsa noaptea. Nu are sens. Deschise televizorul şi îl lăsă să mergă. La baie evită să se vadă în oglinda strâmbă şi dădu drumul la apă, potrivi temperatura şi sprijinindu-se de marginea căzii admiră cum e acoperit capătul duşului şi jeturile de apă de pelicula verzuie. Venea printre aburi miros de clor. Lichidul părea verzui şi o atrăgea. Când s-a umplut cada cu apă fierbinte, s-a cufundat, s-a înmuiat, s-a lăsat în apele fierbinţi ale ochiului de lagună din oaza la care a ajuns într-un târziu. Cămilele erau priponite de cei doi palmieri de lângă cortul paznicului de oază. Stăteau tolănite şi amuşinau în umbra ce se risipea. Paznicul era un bărbat foarte înalt, o siluetă ce perfora înserarea violacee care se lăsă, părea o umbră închisă cu ochii roşii. Avea chipul acoperit şi capul îmbrobodit într-un turban. Îi arătase beţişorul lung, cioplit din piatra unui safir. Avea vârfurile ascuţite şi o femeie putea să-l folosească ca ac de păr. I l-a oferit. Ochii i se lungiseră de mulţumire. “După rugăciunea de seară, prepar nişte ceai, mi-ar face plăcere să bem împreună un pahar.” Şi-a înclinat capul şi pe chip i s-a scobit un surâs şi pomeţii ascuţiţi i s-au ridicat deasupra vălului. O strângea pielea. Avea o crustă de praf care acum se desprindea lăsându-i pielea netedă. Auzea tânguirea rugăciunii şi ecoul ei luat de vânt. Se va opri aici. Mai departe nu e nimic. Deşertul era pretuntindeni şi vântul răscolea tot.