FRICA ÎNECATULUI DE APĂ

Singurătatea este fertilă, poţi găsi voluptăţi nebănuite, bon jour tristesse. Un strop de sirop de grenadine cu licărire adâncă de absint? Rom? Vodka, on the rocks? O ginger beer? Simplu, wisky, four roses, jacky? Nenorocitul ăla de bloody merry, white russian sau blue hawaii? Un vin frizant, răcoritor? Un gin tonic cu un strop de limete, bellini martini sau martini dry, ştiu o reţetă care inspiră, vitamina c? Cu ce te servesc, prieten neașteptat?
Seara, înfrigurată, în mansarda mea costisitoare și albă îi citesc pe Ronsard, pe Appollinaire, pe Eluard, pe Aragon. “Sub podul Mirabeau curge Sena şi dragostea mea...” Uruitul îndepărtat al tramvaiului și vîntul care-l aduce la mine încă îmi dau impresia ca mă aflu în viață. Aceiași melodie desuetă în fiecare seară și emoții lângă ochiul mijit al ferestruicii, strecurându-mi privirea în noapte căutând, căutând. Oare mâine cum va fi? Când mă trezesc mă simt ca într-un fel de acvariu, iar dacă închid ochii simt cum vibrez uşor şi mă ridic deasupra lenjeriei roşii, înnot fluturând doar din nări şi mă învârt ca un înnotător iscusit făcând cercuri, cercuri largi, de peşte exotic, ţâşnesc şi mă ascund după mobile, mă lipesc de ferestruică, deschid uşa la pod şi mă avânt printre porumbei, se gudură pe lângă mine şi în zbor îmi ciugulesc lobul urechilor, revin somnoroasă, deschid ochii, mă ridic, mă duc la baie, mă spăl cu apă minerală, mănânc nişte sărmaluţe cu iaurt, apoi kiwi, mă încalţ şi mă arunc în jos pe scările în spirală, afară e soare, totul curge, se dezgheață, plescăie, ca o supă mare făcută la cantina săracilor, supă de capitală. Orașul ăsta mare și neprimitor mă face sa râd. Mă pot strecura prin el fără să mă observe, fără să mă atingă cu suflul lui cleios, fără să reușească să mă rănească. E o capcană ca oricare alt oraș.
Aştept cu nerăbdare potolită sfârșitul lunii și poate al lumii, să mă întorc acasă. Mă duc ca într-o permisie. În orașul mic de lângă graniță, acasa mea, în căsuța mică cu peluză și un prun, de unde am primele amintiri, unde am început să-mi aduc aminte. De parcă m-am născut brusc în brațele lui, respirând carnea iubitului meu, caldă şi parfumată, cu zeci, sute de frecvenţe. Amintirile au început să vină la început ușor dureros și apoi grele, copleșitoare. Când îi miroseam pielea de după călătoria lui prin zi era ca atunci când cauţi cu un sonar prin adâncuri comori. Sunetul e de genune şi de vibraţie de curent prin apă, de zvâcnire de vietăţi submarine şi îmi plăceau mirosurile lui adunate, iar după duş, când se curăţa pentru mine, se împrospăta şi ieşea la suparafaţa tuturor gândurilor plonjând în aerul curat, în oxigenul de la suprafaţă, în realitatea fragilă în care îl aşteptam eu cu ochii mei întunecaţi, cu veşnica expresie de reproş pe faţă. El mă privea dintr-o parte, înota până la mal cu mine în dinţi, ca o înecată, şi mă resuscita cu mângâierile lui, atunci simţeam cum trăiesc, atunci trăiam, între braţele lui de salvamar. De fiecare dată aceiași gură de aer, lovindu-mi plămânii, aceiași bucurie și lacrimi izbucnite. Dar cu toate astea, cu toate astea, ce obositor sună, anunţă ceva neplăcut, da, cu toate astea, nu îl iubeam. Ne înecăm la nesfârşit şi ne este teamă la nesfârşit de apă, dar trebuie la nesfârşit să înotăm, să plutim, să ne scufundăm, să ne descompunem, să ne lăsăm ciuguliţi, să lăsăm primul rând de piele să ne descopere şi apoi să continuăm să plutim în învelişul cel proaspăt până se va descompune şi acela. Respiro sau poate - respir-o, respir-o ca pe o gură de aer, după scufundarea în genuni, respir-o şi strânge-o în braţele tale blajine, alveole de dragoste. Dar nu îl iubeam. Am descoperit asta aici, într-o noapte lipită de geamul mic al ferestrei. Nu am încetat să-l iubesc aici, nu, aici am înțeles. Hibernarea aceasta a trăirilor a încetat în acest oraș ca o epavă, invadat de iarnă, cu timpul ei cinic, cu zilele chinuitoare, cu vântul şi cu frigul nemilos şi s-a transformat în aşteptare, a nu ştiu ce. Când nu puteam dormi la asta mă gândeam şi îmi rodeam pieliţele de la degete. Nu-mi place punctul şi virgula. Giraţia asta perpetuuă în jurul sensului, căutare... căutare... departe... De ce trebuie să fugi, să găseşti un sens fals, de ocazie, daca l-ai aflat deja? Îl găseşti şi ca într-un joc de-a baba oarba te îndepărtezi de el iresponsabil, ca să ai ce căuta în continuare, ca într-un deşert, un deşert de apă, unde nu prea ai ce face, o planetă decimată, găunoasă, pe care există doar un singur lucru, pe care îl poţi avea, de care trebuie să uiţi ca să ai o surpriză atunci când îl găseşti. Sensul, ea, el, eu şi alţi câţiva, întotdeauna mai e cineva, din păcate, întotdeauna va fi, asta e ceea ce va distruge lumea asta, nimic altceva, ea... sau ...el... celălalt... cealaltă, ce păcat...
Aşa că, micuţul meu prieten, căzutule din Adam, căzutule în păcat, nefericitule şi însinguratule, don huanule perpetuu, căutătorule de aur, de sicomori şi adamante, spune-mi ce înseamnă când spui aşa: dragostea, cutare şi cutare?... “you don’t know what love is until you loose the love you have to loose”, zumzăie Chet Baker. Ce întâmplare. Spune-mi ce ai mai bea.
Clinc! ( soneria de la recepţie vibra nervos! )
CLINC! CLINC!, încă o dată! “Ce mama naibii, nu e nimeni?”
Mă întorc să îi mai spun ceva celui de lângă mine, dar descopăr că mă aflu singură în holul hotelului. Chet!? M. “A şters-o, banditul”. Uşa batantă se rotea lent ca un carusel gol fără căluşei împingând un curent urât mirositor, sălciu, de mucegai verde. La recepție nu este nimeni la ora asta, ca de obicei. Poate pica oricine, un călător rătăcit, înfrigurat, ostenit. Ar fi cu totul derutat dacă ar găsi doar o recepție goală. Mă aplec peste ghişeu şi răscolesc grămada de chei care sunau altfel şi aveau culori şi mărimi diferite. "Mă întreb în seara asta despre ce o fi vorba?" Urc scările până la etajul trei, liftul era blocat, ținând valiza în mâna dreaptă. Scările sunt acoperite de o mochetă verde sintetică care scoate un sunet de frunziș uscat atunci când pășesc. Mă uit pe numărul inscripţionat pe bila de bronz atârnată de cheia lungă şi mă îndrept spre apartament. Mă joc cu bila, rotind-o în palmă, simțindu-i asperitățile reci, e goală dar totuşi grea şi are un miros de oxid. Dinăuntru se aude o emisiune televizată, sau un film. Bag cheia în broască răsucesc, yala chiţcăie şi aud cum televizorul e pus pe mute. Intru. Îmi las mica valiză lângă pat. Se răstoarnă pe mocheta vișinie, scămoşată și aspră cu un fâsâit uşor. Mă descalţ. Arunc pantofii la întâmplare înspre uşă şi fără să îmi dau haina jos mă aşez pe mijlocul patului închizând ochii. Are o adâncitură deja în locul ăla. Aştept. Ce aştept. Să zic ceva poate. Nu zic nimic. Mă uit lung înspre uşa de la baie, e lumină şi prin geamul opac nu se vede nici o siluetă, pentru că probabil dintr-un cuier montat deasupra atârnă un prosop. Iau telecomanda, mă uit lung la ea dar mi se face silă deodată de toate canalele, de vocile de vorbele de accentele de feţele de sunetele de intonaţiile de gâjâiturile şi purecii de spaţiul temporal dintre posturi. E un pic curent, o fi vreo fereastră deschisă. Nu, e uşa frigiderului deschisă şi vine răcoare dintr-acolo. Să beau ceva, dar dup-aia trebuie să plătesc. O să ies mai târziu şi o să cumpăr de la chioşc şi pun la loc. Să închid uşa. Mă ridic şi mă împiedic de un colţ al mochetei. Îmi ridic valiza, o pun pe pat, descopăr sub cuvertura bej o lenjerie albă, scrobită, nefolosită. O fi dormit pe partea cealaltă. Deschid sertarul de la noptieră şi înăuntru e o mică trusă cu ac şi aţă. În sertarul celeilalte noptiere nu e nimic. Iau o sticluţă de vodcă din frigider şi o beau dintr-o înghiţitură. Asta nu o să facă decât să-mi deschidă apetitul. Să mă reped până la chioşc să mai iau, nu ar strica mai târziu. Se aude un câine lătrând afară. Fereastra dă spre o curte interioară şi se văd nişte pubele vechi de metal. La ferestrele din faţă nu e nici o lumină aprinsă. Le văd în lumina care vine dinspre ferestrele de pe partea ferestrei mele. Mă mişc de pe un picior pe altul şi-mi agăţ ciorapii în parchetul scorojit. S-a tras firul. Mă enervez, acum chiar trebuie să mă duc jos. O pereche nouă de ciorapi, pe ăştia de-abia i-am luat. Atunci,
Eram în metrou, un gitan cânta frenetic la acordeon câteva acorduri alterate, ochii mi s-au umezit, sunt sensibilă, remarc, prea sensibilă în perioada asta şi s-a auzit ceva franţuzesc, ca un vârtej, ca o muzică de circ, iar trenul vuia pe şine, urla şi parcă totul se transforma într-o plasmă, curgeam cu toţii în jos, oamenii care scoteau sunete de larve, viermuiau pe locurile lor, gitanul care dansa uşor de pe un picior pe altul şi apăsa voluptuos pe clape, monstrul din mintea mea, cuibărit într-un colţ pe vine râzând înfundat, mă gândeam la el ca un fel de arătare, de baubau, aşa cum îl vedeam de când eram mică, un fel de umbră sau fum ca o siluetă umană, cu două adâncituri şi mai întunecate în loc de ochi, ameninţător şi tot timpul pe aproape. Totul era un râu subteran curgând spre infernul din sufletele noastre al tuturor, gitanul ne conducea pe ultimul drum, o Sena plină de suflete de înecaţi. În propria mizerie şi solitudine mă albisem şi mă lungisem chinuindu-mă să îmi opresc lacrimile să ţâşnească, devenisem lungă precum păsă-lăţi-lungilă, eram o undă, încovoiată şi melancolică. Gitanul frământa acordeonul şi monezile aflate într-un rest de recipient din plastic legat cu o sârmă de partea din faţă a intrumentului zornăiau persuasiv, ca o coadă de şarpe, iar ceilalţi se comportau ciudat, nefiresc în timp ce auzeau muzica, ca şi cum muzica aceia îi jena, se foiau viermuiau fremătau, scuturându-şi capetele ca nişte căluşei, asurziţi de vuietul trenului care aluneca în jos, hăpăia şinele încinse ca pe nişte spaghete siciliene. Ajunsă pe peron am răsuflat uşurată, ca şi cum am plonjat la suprafaţa unei ape murdare, în care nu mai voiam să mă reîntorc. Mă simţeam sleită şi ruşinată, ca şi cum îmi umblase cineva cu mâini străine sub fustă şi eu am închis ochii prefăcându-mă că nu îmi dau seama, simulând cu perversitate o inocenţă precară. Orașul subpământean îmi luase urma. Mă mirosise. Urma să ies și să încerc să mă strecor spre ascunzătoare.
... m-am îndreptat spre ușă dar am rămas agățată de mânerul clanței. M-am gândit o clipă. Nu-mi venea să mai plec. Nu am mai fost îndrăgostită sau aşa ceva, dar cred ca asta era. Se auzea apa de la duş. Ştiam că asta e tot. O noapte ca şi altele când el va dispărea în timp ce eu dorm afundată ca un corp într-un somn străin. După fiecare noapte ca asta admir în fiecare dimineață devreme Sena, curgerea ei vâscoasă, podul înalt, turnul încă luminat. Când scot înecaţii nu simt nimic, dar o curiozitate bizară mă împinge printre primele rânduri ale martorilor funeşti. Nu mă pot duce imediat acasă, mansarda m-ar strânge, m-ar micşora, aş pierde iar fragila conştienţă, confirmările anemice pe care le-am obţinut în ultima vreme. Ajung într-o cafenea sau într-un bar obscur din apropierea casei. Mă arunc pe o canapea în cel mai întunecat colţ şi aştept, dar nu ştiu ce, mă simt de parcă am aşteptat totdeuna ceva, şi mă gândesc la siluete, la decorul de carton din jur şi-mi doresc cu disperare să îmi vină salvatorul. Bărbatul îndepărtat care ar putea să mă facă să uit. Eu victimă şi agresor în acelaşi timp, fecioară de fier, îmi vine să îmi izbesc tâmplele de ceva tare, mă privesc în geam şi nu îmi recunosc chipul, îmi vine să plâng, am îmbătrânit, la dracu’, m-am uscat, m-am topit, mi s-a scurs frumuseţea, am chipul unei femei în vârstă, tinerii mă privesc cu acea expresie cu care privesc oamenii mari, am în gât un gust amar de iod, mă simt neajutorată, mă simt ca o fetiţă şi nu cred că m-ar mira să îl văd pe tata pe trotuarul celălalt căutându-mă neliniştit, îngheţat de furie sau doar obosit şi îndrăgostit, papa, drăguţul meu, ce dor îmi este, pe unde eşti tu, dragă, unde-mi umbli, de ce nu vrei să ne revedem, mă întreb cu înfrigurare, te voi recunoaşte atunci, ţi-a crescut iarba prin oase, frumosule, mai vorbeşte cu mine, nu mai am amintiri despre tine, iar tu îmi spui tot timpul numai lucruri apăsătoare, căruntul meu, cu ochii tăi de pasăre, nisipoşi, crunţi, dragostea mea, ne-am părăsit unul pe altul, ce mare am în inimă, mă înec sub propriul val…
Tata nu m-a învățat să înot, de frică să nu mă înec. Valuri de amintiri mă afundă în avalul memoriei. Verile mi le petreceam pe mal, uitându-mă spre orizont, încercând să-l înțeleg. Atingeam apa sărată cu vârful degetelor, cu podul palmei, ca pe ceva uitat care durea. Mă strecuram printre pietre prinzând peștii minusculi în căușul palmei, sărutându-i și depunându-i în acvariile castelelor de nisip apoi. Înălțam construcții fragile și strălucitoare cu care momeam marea, iar ea venea alunecând în capcanele mele candide năruindu-le gingaș, fredonând dezarticulat cântecul ei perpetuu. Mai târziu am început sa ies cu băieţii de la bloc. Ei m-au învăţat să înot. Eram cu ei când am înotat prima oară la apă de patru metrii. Se amuzau dar erau acolo în cazul în care aş fi avut nevoie de ei. Căpătasem curaj şi plonjam singură, cu emoţii din ce în ce mai temperate, mai sofisticate, mă jucam cu emoţiile, cu apa, cu adâncimile, cu privirile băieţilor. Era bine. Tata nu ştia. Tot timpul aveam cred o privire de lighioană hăituită. Făceam lucruri interzise. Şi plonjam şi plonjam şi plonjam... Apa era binefăcătoare. Era răcoroasă şi sărată şi te făcea să te simţi uşor ca o pasăre sau ca un peşte. Ne întâlneam la farul verde. Era aşezat pe o căsuţă, un fel de refugiu de piatră, casa farului. De acolo săreau cei care îşi depăşiseră puţin teama şi făceau un fel de demonstraţii. Apoi mai săreau de pe far neînfricaţii... Era înalt şi te aruncai în gol, zburai jumătate de minut... Sau aşa mi se părea... Era spectaculos, cum corpul se arcuia şi ţâşnea, resort seducător cu toţi muşchii întinzându-se înspre apă, înspre adâncimi... Săreai şi te cufundai, alunecai adânc înspre tot mai sărat şi mai întunecat şi cu cât te duceai spre fundul apei cu atât lumina se împuţina şi presiunea creştea şi aveai senzaţia că nu vei mai ieşi niciodată. Şi apoi aerul rămas îl spulberai în afară şi se ridica precum mingi elastice transparente, aerul care îţi ocupase plămânii până atunci se tansformase în mărgele de diverse forme, strălucitoare şi uşoare, atât de uşoare că se ridicau şi se confundau cu suprafaţa apei, care era un punct mic alb, atât de departe... Apoi era ca şi cum nu mai vedeai şi nu mai respirai, nu puteai, câteva clipe erai ca şi cum ai pieri, simţind că nu-ţi mai aparţine corpul, că nu mai eşti al tău, că te pierzi... Deodată însă ceva, nevăzut, te ridica, te expulza, te scuipa afară, marea nu te voia, voia să trăieşti, sarea ei te arunca afară la suprafaţă, trecând prin toate zonele de lumină ca prin camere din ce în ce mai luminoase, mai parfumate şi mai curate, şi săreai desupra apei, plutind aşa izbit de soare şi aerul puternic de privirile celorlalţi, fericite şi prietenoase... De toată splendoarea oraşului răsfirat pe faleză, de zumzet, de oameni, de nisipul uşor înfiorat de briză, de albastrul de mii şi mii de feluri, de auriu, de trosnetul surd al pietrelor încinse, de scoicile sparte, sfărâmate, transformate în nisip, de plescăitul mării, de îngânatul ei tandru şi puternic care te atrăgea să te abandonezi, să te laşi, că ea va ştii să te ţină la suprafaţă, pentru că trebuie să trăieşti să respiri să iubeşti să fii fericit... Tot zumzetul şi forfota şi aerul care îmi invada plămânii mă înfingeau în viaţă înapoi şi mă simţeam stăpână şi că nu mai am nevoie de nimic altceva şi privirea mea hăituită se pierdea şi toate temerile şi coşmarurile se estompau ca lumina crepusculului straniu şi atunci parcă ştiam ce vreau, nu ceva anume dar ştiam că voi lua cele mai bune şi mai potrivite alegeri în viaţă, şi că voi putea să fiu eu, întodeuna eu, dincolo de ceilalţi, de toată lumea, de tata, de restul, de băieţi, de bărbaţi, de privirile lor, de dorinţele lor, de dorinţele mele. Când mă aruncam de pe far, şi îmi tremurau genunchii şi simţeam un gust amar în gît eliberat de nu ştiu ce reacţie chimică şi parcă îmi venea să plâng de parcă mă despărţeam, parcă mă duceam în moarte, şi apoi apa care năvălea toată asupra mea şi întunericul şi privirile lor care se pierdeau, rămâneau undeva la suprafaţă, eram eu singură sub mare, sub apă, cu toată acea presiune pe umeri, şi aerul ieşea din mine violent, credeam că nu voi mai respira vreodată şi mă pierdeam, mi se împăienjeneau ochii şi mă durea pieptul şi mă cuprindea disperarea, îmi venea să ţip, vedeam lumea ca o mică lumină undeva desupra mea, departe în înaltul cerului mării... Apoi zburam ca şi cum corpul meu o lua la o goană nebună într-acolo cu voinţă proprie şi elan, şi el mă purta spre lumină şi spre aer... De câte ori săream, ţâşneam afară mai devreme sau mai târziu, ţâşneam şi luam o gură zdravănă de aer, de parcă veneam din moarte şi mi se umplea tot corpul cu aer sărat şi fericire.
Mă întorceam întodeuna. La lumină. La aer. Desupra lucrurilor.
Băieţii mă priveau mândrii. Eram singura lor camaradă. Puternică, cateodată mai puternică decât ei. Se luau la întrecere cu mine şi era ruşinos dacă pierdeau. Mă puteau urî. Corpul şi mintea mea nu se hotărau. Am rămas cumva între lumi, între conştiinţe. Sunt ceva, un amestec, un mic mutant gingaş cu două rânduri de corpuri şi de simţăminte, zbătându-mă să ies de sub. Cu un trup bizar, de nedescris, şi o conştiinţă dureroasă, încâlcită. Băieţii nu mă iubeau, nici nu mă urau. Eram a lor, sau erau ai mei. Nu au înţeles niciodată dar m-au privit tot timpul. Cu ochi măriţi de surpriză sau indignare sau admiraţie sau revoltă sau un fel de dragoste rară care a rămas acolo, printre pietre şi resturi marine. Mai târziu am plecat dintre ei şi i-am depăşit pe toţi, am uitat. Am plecat departe de toate astea, de toate alea, de cadavrele gentile ale amintirilor, cu frumuseţea împăienjenită de ultime cuceriri, conştiinţa care creştea, creştea, distorsionându-se câteodată, dar tot timpul ţâşnind după toate luptele, tot măcelul - deasupra.
Deasupra.
Deasupra.
Întodeauna.

Atunci, ce caut aici, dacă ştiu că asta va fi tot, ce undă sălbatică mă atrage şi îmi mistuie cumpătul, de ce nu mai gândesc, sunt în fond o fată de inteligenţă medie, cu o luciditate neplăcută şi lipsită de umor cel mai adesea. Asta să fie dragostea pe care am căutat-o şi am aşteptat-o, acel presentiment care mă încerca încă de când eram fetiţă şi care mă copleşea pentru că nu înţelegeam ce e cu mine, el era? Pe el îl simţeam venind? Când ne întâlneam în prima parte venea fără chiloţi, asta să fie? Nu mă atingea prea dăruit, zâmbea monalitic şi satisfăcut de privirile mele nedefinitite. Îl priveam năucă şi nu ştiam pe unde să pătrund, prin ce cotlon al sufletului său să mă strecor, prin ochii aceia acvatici, înguşti şi avari, adânci şi neliniştitori în care mă las, mă pierd, mă înec când îi închide rămân acolo, nu ştiu cum îi zice, sau dacă e vreun loc anume, dar simt cum mă scufund şi el mă lasă să cobor, nici nu mă priveşte, nici nu observă cum alunec spre adâncimi. Îmi place carnea şi pielea braţelor mele şi dorm cuprinzându-mă între braţe, el doarme cu spatele, în el, puţin, aşteaptă să adorm şi apoi se scoală din pat. Eu dorm iepureşte, speriată, dar tot nu îl aud. Mi-e teamă doar doar doar că ştiu că nu îl voi regăsi când mă voi trezi, va fi plecat, o şterge ştrengăreşte ca o haimana, nu mă vrea îndeajuns. S-a schimbat, s-a petrecut ceva cu el, după felul în care dispare, nu pot bănui ce, poate nu vreau să ştiu, sigur nu ar vrea ca eu să ştiu. Micuţul meu prieten, iată-mă descoperită. Tu ţi-l mai aduci aminte, era foarte slab, o apariţie care schimba aerul, de o frumuseţe bolnăvicioasă. S-a pierdut prin el însuşi, nu ştiu dacă l-ai mai recunoaşte. Nu mai contează nimic, ce crede el, sau ce cred eu. Vremea trece iar noi ne reîntâlnim ca un refren binecunoscut care se repetă şi ne face să îl fredonam cu amărăciune şi duioşie. Ca un mecanism de ceas care nu a uitat să ticaie. Care dintre noi a plecat definitv de fapt și care dintre noi a rămas? Cine o fi el şi ce dorinţe are? Ce teamă îmi e, ce teamă. Daca l-aş iubi, daca l-aş iubi mai puţin l-aş strivi, l-aş călca în picioare. Dacă mi-aş deschide inima nu ar putea pătrunde aerul, căci nu ar mai fi loc de altceva. Plec la fel spre ascunzătoarea mea, cu aceleași emoții acoperite de o plasă densă, strânsă, vâscoasă, aceleași sentimente nedefinite care mă contrariază, care mă sufocă și mă fac să nu mai fiu eu. Apa asta a lui în care cobor eu de fiecare dată, mai străină și mai abjectă, nu este marea mea, care mă arunca jucăuș afară din ea ca pe un mic gheizer obraznic. E o apă dulce care nu te ține la suprafață, ci te scufundă în sine, indiferentă și sleită, ca un monstru solitar cu o foame inconștientă, nesățioasă, necontenită. În afara lui nu este ca și malul pe care înălțam castele fantasmagorice cu vieți de fluturi în așteptarea răsfățului valurilor, lângă care mă lăsam toropită, copleșită de plăcerea ființei mele. Pielea lui este ca suprafața nemișcată și imprevizibilă a unui lac adânc, o apă iluzorie, în apropierea lui stau pe marginea unui abis primejdios care mă va pierde. Așa că nu mă mai mișc de aici. Nu am să mai ies o vreme. Nu merg mai departe. Mă opresc. E ceva străin și nefiresc. Este peste puteri. Mă ascund o vreme. De el și de toți ceilalți. De acest băiat străin în care mă voi îneca negreșit. De bărbatul nemaiștiut cu casa lângă graniță care m-a trimis atât de departe de el încât m-am rătăcit si n-am mai găsit drumul înapoi, el n-a mai păstrat din mine decât niște scrisori și niște desene copilărești. De toți prietenii și neprietenii. De meteorii fulguranți și istoriile lor închipuite. Tramvaiul răcneşte în noapte, nu pot dormi, sub țeasta mea se duc bătălii. Va trebui să mă mut, praful se depune imediat dacă las un pic fereastra deschisă. Se întunecă repede. Şi oamenii intră mai repede în case.
Hai, spune, un vin fiert cu scorţişoară şi cuişoare, unicum, un rom abia atingând cu buza de jos gâtul subţire al ţoiului, nişte lapte verde, egermaister, un salitos, bizantine, martini sec, cafea, aspirină, combinaţii, cu ce te mai servesc…? De ce taci, spune ceva, stai aşa în colţul ăla, necooperant şi ostil, ţi-aş muşca gura, de-ai ştii, numai dacă ai putea să-ţi imaginezi de ce sunt în stare!