ACEST… ACEST… SENTIMENT

Plouă mărunt, apăsat, rece, e claustrant, te simţi mărunt şi umil, aşteptând tramvaiul 34 în staţie. Cotele apelor Dunării. Gheață la mal.
Rece, cu priviri tulburi, prea înalt, prea îndepărtat, mă priveşte atunci când ne întâlnim întâmplător, absent cu priviri ciudate, de parcă nu ar înţelege cine sunt sau ce caut, ce vreau sau dacă vreau. Cine a murit şi cine este încă în viaţă? Este în lumi depărtate şi reci. Mă gândesc să închei această poveste, este ca un disc zgâriat care se învârte invariabil, nu aflu niciodată ce se întâmplă după A fost o dată. Mă aflu de prea mult timp la parter în fața uşii liftului care nu mai vine, s-a blocat între etaje, pe undeva. Persoana mă emoţionează într-un fel neobișnuit, nu mai știu decând nu mă mai întreb ce mă face să vibrez anume. E frumos. Când îl văd mă pierd pe mine. Nu mai știu și nu îmi mai doresc altceva. Ce-și spune o femeie când vede un bărbat care o atrage inexplicabil. În ce moment își dă seama că e atrasă? În care moment anume? Și apoi la ce se uită? La ce se gândește, ce-și imagineaza? Ce face? Și dacă femeia în rolul de vânător ar putea să îl aibă, curând, astupând vertijul care soarbe cu o incredibilă forță gravitațională restul lucrurilor vii, ce ar face ea după ce s-ar linge sătulă pe degete? Ce ar mai fii el?
Tânărul megalitic, ca un vestigiu misterios al altei lumi, acum nepopulată, în posesia unui mădular viguros însă lipsit de tensiunea necesară, încordat minim, fără intensitatea care ar putea să îl ducă în cele mai nebănuite şi onctuoase unghere spre care voiam să îl conduc, înalt, cu o faţă tulburătoare, alungită, se află lângă mine, seamănă cu cel pe care l-am cunoscut, cu un zâmbet care mă lasă fără respiraţie, dar fără prea mari ambiţii sexuale, taciturn, îngândurat, ermetic. Sucul sau izvorăşte rapid, ca voma dintr-un nou născut, e inconsistent şi inodor, are ceva pur, am senzaţia că îi traversează prea puţin organismul dezinteresat de explorări. E un suc neîncărcat de dorinţă şi febră, care vine de undeva din imediata apropiere, seamănă mai degrabă cu saliva, dar are ceva pur. Atingerea lui e uşoară şi sleită, simt că mă pierd, îmi dau lacrimile când îl îmbrăţişez, aşa mare şi totuşi absent, e ca un bloc, pe care nu pot să îl pătrund, îmi vine să mă ridic şi să îl perforez cumva, îl muşc până îi dă sângele câteodată, îl strâng, îl apuc, îl sorb, îl sărut intens şi totuşi rămâne acolo. Vine, pleacă, ca într-un roman cavaleresc iar eu rămân pustiită. Singură cu tot ce-i al meu si nu-mi foloseşte. În rastimpuri îmi pare ca duce bătălii din care se întoarce rănit, epuizat și numai atunci se întoarce. Absenţa trupurilor nu ne întristează, ne dă răgaz. Vert, violet, vioriu. Care dintre noi mai visează şi care îşi trăieşte visul? Cine rămâne pe marginea patului în spatele uşii închise uşor ca să nu se trezească vecinii. În toată povestea asta, vecinii sunt cei mai importanţi. Toată grija e ca ei să nu se trezească sau ca singurătatea şi pustiirea să nu mă copleşească...? Auzi cum foşnesc vizoarele şi paşii care te părăsesc şi răcesc tot mai mult aerul dintre tine şi lume. Noapte, aşternut rece şi parfumat de trupul tot mai copt, tot mai al tău şi al nimănui altcuiva. Mă pipăi să văd dacă sunt reală, dacă mi se întâmplă. Să îţi placă trebuie noaptea, trupul ca noaptea, noaptea unui trup. Te țin.
Viaţa mea e ca un ceas mecanic, pe care îl întorc aşa la nesfârşit şi tic tic, tic tac, tac tac..., tac şi nu spun nimic deşi maxilarele mele se mişcă, sunetele ies împreună cu vorbele rostite ca sâmburii scuipaţi după ce mănânci struguri. Sunt un mecanism cu ochi de peşte. Un peşte prins într-un năvod care se zbate deziluzionat cu corpul său alunecos, solzos. Corpul întocmit să se lupte împotriva curenţilor, cu valurile, cu vârtejurile tulburi, corp fin şi agil, armonios, perfect. Harş! e prins în năvod. Este pescuit din ascunzişul valului. Şi ochii imobili. Nu mai exprimă nimic. Ochii tulburi, pe care îi scobeşti şi nu îi mănânci dacă în farfurie pică un cap de peşte, plutesc aşa prin ciorbă alături de leuştean, două boabe gelatinoase.
Stai dimineaţa în ascunzişul valului, te gândești pe ce parte să mai stai. El ce o face acum? Vine tramvaiul, îl prinzi, te îngrămădești, veșnic o babă stă proţăpită pe ultima treaptă şi te fixează aspru prin ochelari. Pute... a... mortăciune... a naftalină... a praf... şi ochii îi seamănă cu cei din ciorbă, pe care îi pescuieşti înfrigurat şi îi arunci pe muşama. Înainte ca tramvaiul să oprească în staţie se coboară pe treapta pe care oricum stai înghesuit şi nu o deranjează că se lipeşte de tine, că îţi răsuflă toată duhoarea ei bătrânicioasă peste faţa sensibilă, îngrijită cu delicateţe, pe care degetele lui s-au răsfirat alene într-o mângâiere suavă, graţioasă, sleită. Tu i-ai sărutat degetele atunci şi în somn şi tot... Cobori şi o rafală de vânt îngheţat îţi biciuieşte faţa. Alergi. Eşti în întârziere. Inima bate apucată. Nu vezi nimic din ce trece pe lângă tine. Te gândeşti. Te gândeşti doar. La locul cald de la subraţul lui, la trupul lung care dacă ar vrea te-ar cuprinde în întregime, cu totul, ai dispărea în imensitatea întunecată a faldurilor lui, între braţele lungi, cărnoase care te acoperă, te acoperă, te ascund, te camuflează de lumina acidă ce se strecoară printre storuri. El e cald și miroase curat, a copil, îi miroase carnea proaspăt, e dulce, catifelată, şi abia dacă respiră în somn, şi strânge, strânge în braţe trupul mic, coastele delicate le curpinde cu mâinile mari, nu ești decât o mână de oase... Pe care le laşi uşor pe marginea farfuriei după ce alegi carnea.
Dezolarea sună iar insistent la ușă cu fața ei de femeie care a ținut post șapte ani, mâncînd lăcuste în pustiu. Mă uit pe vizor și mă vede. Mă scufund în acea privire de dincolo de vizor. Nu face nimic, doar stă și mă privește liniștită.
Am mâncat peşte marinat şi mi-e bine. Stau în fața mesei din bucătărie privind motivele de pe mușama și pescuiesc direct din borcan bucățile de macrou. Sunt încă pe tocuri și înghit aproape nemestecat. În seara asta am ieșit singură, nu am simțit nevoia de suportul vreunui prieten. Am băut o bere şi am dansat disco funk. Muzica nu prea m-a inspirat. Mă gandeam obsesiv în timp ce mă mutam de pe un picior pe altul la niște versuri ale Ninei Cassian. “De lene de dragoste mi-au căzut staminele”, spunea ea. De unde lenea de dragoste? Lenea de dragoste care nu se vrea a fi dragoste. El prea încet. Eu înverșunată. Unde ai fost până acum și de ce nu mai vii? Steaua se preface în frig. Și m-am gândit că aş vrea să nu îl mai vreau. M-am hotărât să nu îl mai vreau. Cum s-ar zice să îmi văd de viaţa mea. Să îmi văd de viaţa mea. Am citit odată într-un horoscop că trebuie să îmi trăiesc viaţa mea, nu a altuia. Mă întrebam dacă așa ceva este posibil. Să trăiești viața altuia. Cu adevărat posibil vreau să zic. Dar ce e viaţa mea, ca să-mi văd mai departe de ea? Singura plăcere sau ce mă ţine în viaţă în seara asta şi ce m-a adus acasă este peştele marinat. Macrou, pus de mama la borcan. Cu mâinile ei bătrâne şi obosite, distruse. Mâinile alea cu care mi-a şters rahatul de la cur când eram un plod, mâinile alea care m-au cotonogit, mâinile care îmi puneau comprese când aveam febră. Mâinile ei pline de zahăr, mâinile de cofetar care fac mii de trandafiri de şerbet pentru torturile bogătanilor, mâinile acelea... uitate... care stau cuminţi seara adunate în poală. Peşte marinat. Peştele pus frumos la borcan, cu oţet piper dafin sare dragoste. Borcanul pus pe raft în balcon, în căsuţa noastră. Apoi borcanul pus în traistă, pus pe tren sau la cunoştinţe în portbagaj. Borcanul ajuns pe masa din bucătăria casei închiriate, care nu e a mea, e goală, e impersonală, nu are nimic din mine. Eu vin noaptea bălăbănindu-mă de somn nefericire alcool şi vise deşănţate şi nici nu mă descalţ, mă duc direct la frigider şi deschid borcanul şi nu mai am răbdare să îmi iau o farfurie şi o furculiţă şi îmi vine să înghit ca un bâtlan peştele marinat stând în picioare, luminată doar de întredeschizătura uşii de la frigider. Ce plăcut. Nimic nu se compară.
De lene de dragoste... o uit atunci pe mama... tocmai atunci. De lene de dragoste... poate. Cum de lene de dragoste, furioasă, nu-l mai vreau. Iar gustul aprig de oțet mă face să-mi dea lacrimile. De lene de dragoste îmi înjur prietenii, acei oameni pe care-i cunosc şi îi dispreţuiesc şi îmi vine să distrug tot în jurul meu. Tot. Să nu mai existe nimic. Nici măcar eu. Cu viaţa mea de târâtură. Fără el. Fără dragostea lui. Mi-a trecut de atâtea ori pe dinainte şi a fost crunt. Mi-a tulburat cristalinul ca atunci când torni o picătură de cerneală într-un pahar cu apă. Apoi, mai târziu, a trecut prin mine, ca într-un număr de magie, o batistă care o faci să dispară în pumn, intra şi parcă nu se mai întorcea. Niciodată. Îl revedeam şi parcă era un străin. Şi ciudat părea tot mai aproape şi tot mai departe în acelaşi timp. Venea şi intra în trupul meu şi se pierdea. Apoi era un străin, toată dragostea mea... toată dragostea mea... era un microorganism cu memorie pierdută, se disipa, trebuia să o recompun. Îl auzeam dormind lângă mine şi ştiam că ar trebui să fiu fericită şi eram într-un fel. Orice ar fi fericirea. Se trezea şi atunci ştiam că totul e pierdut. Se rupea şi dispărea. Dispărea. Pur şi simplu. Nu înţelegeam. Foloseam cam acelaşi mecanism să mă recompun. Mă descompuneam sub suflul inexistenţei, al vidului dintre noi. Şi lumea lui din ochii săi acvatici şi lumea mea tenebroasă, întunecată şi febrilă erau galaxii atât de îndepărtate, încât semnalele intermitente ale stelelor noastre pe cale de a se stinge se risipeau prin tot praful cosmic ce ne învăluia. Era o furtună în care nu ne puteam auzi şi distinge. Între noi era o lume mută, împietrită și rece, un spectacol lent, nepământean. Îl pipăiam şi el nu era sub lenjeria mea roşie. El nu era acolo. Ce puteam eu să îi mai spun? Ce putea el în definitiv să facă? De lene de dragoste ne-am mai lăsat târâţi într-o noapte de pasiune falsă, de excitaţie cerebrală reţinută, înfricoşaţi şi singuri şi trişti. Şi lumea lui mi-e pierdută. Iar lumea mea este… peştele marinat. De lene de dragoste.
Iarna adumbreşte lumina şi face noaptea lăptoasă, opacă şi înfricoşătoare. Te aduce acasă, acolo unde te adăposteşti seară de seară, cu înfrigurare şi te face să aştepţi. Nu ştii nicioadată ce, dar o îngrijorare înceată şi mistuitoare ţi se picură în sân, o adiere. Te uiţi pe fereastră în întuneric încercând să desluşeşti ceva, orice. Oboseala te înmoaie şi oasele se îndoaie, te aduc spre patul mare. Vântul zgârie sticla ferestrei şi te bucuri. Eşti bine, la loc sigur, afară se poate întâmpla orice, dar aici e cald şi poţi face tot ce îţi doreşti. Ce frumos este când nu îţi doreşti nimic. Doar aşa. Singurătatea asta liniştită care alunecă lângă tine şi te aţipeşte, te face să îţi asculţi muzica, te face să îţi zâmbeşti, să te împaci. Aşa cum eşti. E înalt. Acest, acest, acest sentiment. Intensa singurătate. Nimeni - doar tu. Minutele se toropesc de plăcere. Şi în rest nimic altceva nu contează. E linia corpului tău aici şi pretutindeni ca un arc lung, viguros şi splendid. Un arc plonjând în spuma existenţei obscure şi întunecate, o eşarfă roşie care se desfăşoară şi plezneşte aerul, minunată arătare, biciuind aerul crud, vederea, dorinţele. Nu e nimic mai înalt decât fiinţa ta, decât dorinţele tale, decât trupul tău. Poţi să ajungi. Dacă întinzi şi îţi răsfiri degetele întreaga lume se va lăsa. Rămâi.